Biserica Ortodoxă este numită adesea Biserica Părinţilor, fiindcă
păstrează legătura vie cu primii Părinţi ai Bisericii. Nu suntem o
Biserică întemeiată acum câţiva ani sau acum câteva secole. Primii
Părinţi fac parte din istoria noastră bisericească. De fapt Biserica
noastră a ajuns a se numi Ortodoxă, adică drept-credincioasă datorită
accentului mare pe care Părinţii din vechime ai Bisericii Greceşti îl
puneau asupra păstrării adevăratei credinţe în Hristos. În calitate de
creştini ortodocşi, noi am moştenit întreaga experienţă a 19 veacuri de
creştinească trăire, cugetare, credinţă, mărturisire şi moarte. Avem în
urma noastră milioane de credincioşi din toate neamurile şi limbile,
dând mărturie despre adevărul Evangheliei, murind adeseori pentru el
spre a ni-l putea lăsa moştenire.
Aşa se face că atunci când noi, creştinii ortodocşi, luăm Biblia ca să o citim, nu ne purtăm ca şi cum cele douăzeci de veacuri de istorie bisericească nu ar fi existat. Noi citim Biblia şi dobândim o mai deplină înţelegere a ei fiindcă ţinem seama de felul cum Duhu Sfânt a călăuzit pe Părinţii Bisericii în trecut spre a tâlcui Scriptura. Iată ce înţelegem prin Sfânta Tradiţie. Cum arată Pr. Florovski, prin Tradiţie
noi nu înţelegem tradiţiile omeneşti sau înrobirea faţă de trecut. Prin Sfânta Tradiţie înţelegem legătura vie cu întreaga experienţă trecută a bisericii, vreme de douăzeci de veacuri, timp în care Duhul Sfânt a ocrotit, a definit şi a proclamat adevărul lui Hristos prin Biserică.
Accentul pe comunitate
Există un profund simţământ comunitar în Biserica Ortodoxă.
Creştinii ortodocşi nu se roagă niciodată singuri. Ne rugăm împreună cu toţi sfinţii care au adormit. Nu ne rugăm ca indivizi, ci ca mădulare ale Trupului lui Hristos, adică Biserica. Ne rugăm împreună cu Maica Domnului, cu apostolii, îngerii, mucenicii şi sfinţii din toate
vremurile.
Ei sunt de faţă la fiecare Liturghie, aşa cum sunt zugrăviţi în iconografia Bisericii noastre. În jurul chipului lui Hristos de pe boltă sunt adunaţi îngerii, apostolii, sfinţii şi mucenii de pe ziduri. Ei alcătuiesc Biserica Biruitoare din ceruri. Apoi noi, enoriaşii, aflaţi pe podeaua bisericii, înfăţişăm Biserica Luptătoare pe pământ. Astfel, la fiecare Liturghie, în jurul chipului lui Hristos de pe boltă e adunată
întreaga Biserică, atât cea din ceruri cât şi cea de pe pământ.
Biserica Ortodoxă ne aminteşte că nu suntem singuri. În spatele
nostru se află un nor de mărturii. În spatele nostru, de pildă, stau cei 318 Părinţi ai Bisericii care s-au adunat la Întâiul Sobor a Toată Lumea
. Ei au venit purtând urmele rănilor muceniciei, unii cu un singur ochi, alţii cu un singur braţ. Unii fără picioare, alţii cu feţeledesfigurate. Au venit cu mădularele strâmbe şi înţepenite. Au venit de pe întreg cuprinsul Împărăţiei spre a da mărturie cu întreaga lor personalitate despre adevărul în care credeau: că Domn este Iisus Hristos.
Mucenicii stau în spatele nostru. Iar în spatele lor sunt alţii: Petru şi
Iacov şi Ştefan şi Ignatie şi Policarp şi Pavel şi Athanasie şi Ioan Gură de Aur – o oaste întreagă de nobili mucenici care s-au bucurat a fi socotiţi vrednici să sufere întru numele lui Hristos.
Ortodoxia nu este experierea lui Dumnezeu avută de un singur om
Criticând părerea lui Paul Tillich în privinţa hristologiei, Pr. George Tavard scrie: „Cred în existenţa unor criterii obiective în problemele hristologiei. Norma hristologiei nu poate fi noua înţelegere la care teologii ar putea ajunge; ea trebuie întotdeauna să fie tâlcuirea temeinică despre Iisus Hristos ce s-a dezvoltat în Biserică urmând direcţiile statornicite de Părinţii ortodocşi în disputele teologice ale primelor veacuri ale creştinătăţii. Dacă hristologia lui Tillich se abate de la acest dreptar, trebuie înfierată ca o trădare a lui Hristos însuşi.”
Cu alte cuvinte, adevărul credinţei creştin-ortodoxe nu poate fi întemeiat nicicând pe experienţa sau cugetarea unei singure persoane despre Dumnezeu, ci pe cea a întregii omeniri răscumpărate. Un creştin ortodox nu ar spune niciodată: „Acest lucru trebuie să fie
adevărat, fiindcă ştiu că am avut descoperire anume de la Hristos sau de la Duhul Sfânt”. Această „descoperire anume” trebuie să se potrivească şi să nu se îndepărteze de experienţa obştii creştine a Bisericii ca întreg, de la Apostoli până în prezent. Părinţii Bisericii nu au murit. Ei încă ne vorbesc despre marea lor experienţă. Iar noi ne folosim de experienţa lor. Încă ne adăpăm din fântânile insuflării şi înţelepciunii lor.
Avem o datorie uriaşă
Avem o datorie uriaşă faţă de Părinţii Bisericii. Unde am fi fără liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Vasile cel Mare?
Fără minunatele condace ale lui Roman Melodul? Fără limpezile
definiţii ale Ortodoxiei date de Sfântul Ioan Damaschinul? Fără
slăvitul Crez de la Niceea ? Fără minunatele şi măreţele cântări scrise
de călugării şi părinţii din primele mănăstiri, unde rugăciunea era un
mod de viaţă? Fără înălţătoarea Rugăciune a lui Iisus? Fără sublimele
icoane? Câţi alţii au trudit în folosul nostru, ca noi să putem ajunge
până în acest ceas rămânând creştini ortodocşi? Tot ce avem, tot ce
suntem, marea comoară a credinţei noastre, s-a cumpărat cu preţ uriaş.
Noi nu suntem ai noştri. Am fost cumpăraţi cu preţ, pe care nimeni
nu-l poate plăti din nou. Suntem nişte datornici ce trăim din marile
daruri din trecut.
Mărturisitori ai adevăratei credinţe a lui Hristos
Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Părinţi nu fiindcă sunt martorii
vechimii sau ai unei foarte vechi credinţe. Ea îi cinsteşte fiindcă sunt
mărturisitori ai adevăratei credinţe, mărturisitori ai adevărului lui
Hristos. Aceasta e credinţa pe care Apostolii au primit-o de la Hristos
şi ne-au predat-o nouă (I Cor. 11,23). Părinţii Bisericii sunt martori şi
chezaşi ai acelui deplin şi neschimbat adevăr dat nouă de Hristos şi de
Duhul Sfânt. Deci dincolo de Vasile şi Ioan Gură Aur, Ioan
Botezătorul şi Ioan Teologul, Grigorie al Nissei şi Simeon Noul
Teolog – dincolo de toţi aceştia – se află Iisus Hristos şi adevărul Său
mântuitor. Nu suntem mântuiţi de Părinţii Bisericii, dar le suntem
îndatoraţi, fiindcă ei sunt vasele de lut care ne aduc marea comoară
care este Hristos.
Primejdiile unei tradiţii bogate
A avea o bogată tradiţie, aşa cum avem noi, creştinii ortodocşi,
implică şi mari primejdii. Una dintre primejdii a fost scoasă în
evidenţă de istoricul Gibbon ce descrie câteva din decăderile
crestinismului la învăţaţii greci din veacul al zecelea, care transmiteau
scrierile şi vorbeau limba celor duhovniceşti, dar nu aveau trăirea lor:
“ţineau în mâinile lor neînsufleţite bogăţiile părinţilor lor fără să le
moştenească duhul care a născut şi a împărtăşit acea sfântă moştenire.
Citeau, lăudau, compilau, însă sufletele lor istovite păreau a nu fi în
stare de cugetare şi făptuire”. Fără îndoială, Gibbon ignora în mare
parte Biserica Răsăriteană şi era pornit împotriva ei. Cu toate acestea,
a scos în evidenţă o primejdie reală pentru cei ce au moştenit un
patrimoniu atât de bogat.
O altă primejdie este aceea ca teologia noastră să devină doar o
teologie a repetării. În vreme ce trimiterea la Părinţi este o metodă de
a păstra continuitatea cu credinţa Bisericii primare, această practică
poate submina şi limita vigoarea teologică a teologiei ortodoxe. Nu
suntem atraşi doar de trecut, suntem atraşi şi de viitor. Trebuie să
existe dreaptă cumpănire între cele două. Atracţia trecutului poate fi
atât de puternică încât să neutralizeze atracţia viitorului. Trebuie să
fim deschişi către cele vechi fără a ne închide faţă de nou. Viitorul
este mai mult decât simpla agăţare de trecut. Pr. Florovski scria: „Este
un obicei primejdios a transmite doar „citate” de la Părinţi…, în afara
întregii orânduieli a credinţei, în care doar ei sunt cu adevărat vii. „A
urma pe Părinţi” nu înseamnă doar a cita spusele lor; înseamnă a
dobândi cugetul lor, descoperirile lor”.
O altă primejdie a moştenirii bogatei predanii a Părinţilor e
subliniată de Prof. Van Campenhausen: „Părinţii au ajuns atât de
sfinţi, încât până la urmă nu au mai putut să zămislească nici un fel de
fii care să aibă aceeaşi vitalitate ca ei … Închişi în propriile hotare
teritoriale şi culturale, Biserica lor se sprijinea pe propria sa
desăvârşire. Ea credea într-o neschimbată şi nepieritoare continuitate
cu Apostolii şi Părinţii din trecut, ale căror împliniri le admira atât de
mult, încât nu mai reuşea să observe firea schimbătoare a problemelor
ce stăteau în faţa teologiei. Ea păstra moştenirea lor intelectuală, fără a
face nimic spre a o reînnoi.”
Putem formula acelaşi lucru spunând că noi trăim tăind cecuri.
Părinţii şi bunicii noştri au adunat capitalul. Noi trăim din dobândă
lăudându-ne cu cât au adunat ei în cont, fără a adăuga nimic la capital.
Dar când capitalul s-a epuizat, cecurile nu mai au valoare. Trebuie să
continuăm a adăuga la capital.
Avem două feluri de averi – lucrurile moştenite şi lucrurile
dobândite. O moştenire prea bogată ne poate face să ne mulţumim cu
ce avem, fără a mai dobândi ceva. Păstrarea comorilor trecutului este
un lucru însemnat. Însă creştinătatea ortodoxă nu este doar o măreţie
trecută. Părinţii Bisericii au pus temeliile. Nouă ni se cade să
continuăm a zidi pe temeliile lor.
Procesiunea purtătorilor de torţe
Când în 1964 s-au deschis la Tokio Jocurile Olimpice, flacăra
olimpică a fost adusă cu avionul de la Olimpia, Grecia, locul primei
Olimpiade din anul 776 î. Hr. De la avion, torţa aprinsă a fost purtată
de ştafete de alergători ce-şi treceau flacăra unii altora, până a ajuns la
locul jocurilor. Se făcea astfel legătura Jocurilor Olimpice din Tokio
cu obârşia lor din trecut. Noi, creştinii, suntem cu toţii „purtători de
torţă”. Noi am primit lumina vieţii de la obârşia ei, de la Dumnezeu.
Torţa ne-a fost înmânată printr’-un lung şir de credincioşi ce se întinde
înapoi până la Hristos Însuşi – apostoli, mucenici, sfinţi. Este
privilegiul şi datoria noastră să o trecem mai departe altora.
Gândiţi-vă la cei 318 Părinţi ai Bisericii – mulţi dintre ei orbi şi
schilodiţi pentru credinţa lor – adunaţi la Niceea în anul 325 spre a ne
trece torţa aprinsă a lui Hristos. Gândiţi-vă cât au suferit spre a aşeza
torţa în mâinile noastre, ale celor de azi.
Tuturor ni se încredinţează ceva foarte preţios – Domnul Iisus
Hristos „în Care se ascund toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii”
şi, cum spune Evanghelia, „a Cărui cunoaştere este viaţa veşnică”.
Nouă ni s-a încredinţat credinţa apostolică. Ea este torţa aprinsă pe
care trebuie s-o trecem copiilor şi prietenilor noştri ce nu-L cunosc pe
Hristos.
Părinţii Bisericii: statornica dimensiune a Bisericii
Sfântul Simeon Noul Teolog socotea a fi cea mai primejdioasă
erezie părerea că Biserica nu mai are aceeaşi plinătate a harismelor pe
care o avea în vechime. Aceleaşi daruri le sunt asigurate şi celor care
astăzi, la fel ca ieri, le caută cu smerenie şi dăruire. A avea Părinţi ai
Bisericii este una din dimensiunile statornice ale Bisericii.
Noi Ortodocşii avem un mare trecut, o mare predanie. Suntem
mândri de ea. Dar nu trebuie să trăim în trecut. Unde ne sunt astăzi
Ioan Gură de Aur, Vasile sau Grigorie? Unde sunt noii Atanasie şi
Ioan Damaschin? Avem învăţătura apostolică. Avem succesiunea
apostolică. Dar putem avea şi puterea apostolică a Duhului Sfânt de a
da la iveală noi şi puternici mărturisitori pentru Domnul în ziua de azi,
noi Părinţi ai Bisericii – nu còpii la indigo, ci originale. Căci
Dumnezeu este întotdeauna mai interesat de apariţia unor origina1e
decât còpiile la indigo.
Biserica Ortodoxă nu e un muzeu al primilor o mie de ani de
creştinism. Nu trebuie să cădem în ispita de a crede că Părinţii au spus
totul şi că tot ce avem de făcut este să repetăm ceea ce au spus ei
cuvânt cu cuvânt. Părintele Florovski ne-a reamintit că noţiunea de
“Părinte” nu se mărgineşte la perioada numită patristică. Sfântul
Grigorie Palama, de pildă, a fost Părinte al Bisericii în veacul al XIV
lea. Repetăm, a avea Părinţi ai Bisericii este o dimensiune statornică a
Bisericii. Părinţii ne nasc în credinţă, astfel ca şi noi, la rândul nostru,
să putem deveni părinţi, adică creatori liberi sub insuflarea aceluiaşi
Duh Sfânt care i-a împuternicit şi călăuzit pe primii Părinţi.
Dezgroparea fântânilor astupate
Vechiul Testament descrie marile locuri de luat apă pe care
patriarhul Avraam le-a chibzuit şi le-a zidit în puncte strategice din
Palestina. Când filistenii au prădat ţara, fântânile au foste secate şi
astupate. Isaac, fiul lui Avraam, şi-a făcut o datorie din a dezgropa
izvoarele fântânilor tatălui său.
Şi noi trebuie să dezgropăm fântânile săpate de Părinţii Bisericii, nu
doar spre a ne răcori cu ele, ci şi pentru a le cerceta şi a vedea ce
anume le-a făcut să fie atât de măreţe.
«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris
