Pentru dragostea lui Hristos care ne apropie duhovniceşte pe cei risipiţi şi ne
mângâie pe cei oropsiţi (care suntem de o credinţă şi un cin), vă rog eu, mult păcătosul şi
nevrednicul vostru frate, să mă îngăduiţi a vă face o mică mărturisire.
Ştiţi că fiecare om se îndeletniceşte în viaţă cu ceea ce a învăţat de mic:
plugarul cu aratul, morarul cu măcinatul, doctorul cu vindecatul şi fiecare lucrează acolo
unde se pricepe şi unde este obişnuit. Eu unul n-am avut parte să deprind vreo meserie ca
lumea, prin care să mă înlesnesc în viaţă. Am fost de mic stângaci la lucruri practice şi
văzând ai mei că nu pot scoate nimic din mine m-au dat pe mâna învăţătorilor care s-au
străduit nu mai puţin de 12 ani de zile până m-au învăţat desăvârşit a citi şi a scrie. După
ce le-am scos peri albi în cap şi când credeau şi ei că au făcut om din mine, atunci m-au
scăpat fără de veste la mănăstire. Acolo m-au încercat părinţii la felurite ascultări, dar eu
nefiind deprins, pe toate le făceam anapoda. Dacă au priceput părinţii că eu nu sunt bun la
nimic altceva decât la citit şi la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cărţile şi cu hârtiile (pe
la Seminarul mănăstirii, pe la cancelarie şi pe la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai
toată vremea de la vârsta de 18 ani.
Chiar şi aici, în Palestina, la Sfântul Sava, m-au lăsat în cele din urmă la cititul
în biserică şi la chilie (unde mă ocupam în taină şi cu scrisul). Au înţeles şi acolo că nu pot
face nimic din mine, nici bucătar, nici econom şi nici îngrijitor, de aceea m-au lăsat la
ceea ce mă pricep. A fost o vreme când au încercat cei mari să-mi smulgă condeiul şi
cărţile din mână şi, nu ştiu cum, din greşală ori de nevoie, mi-au dat să ţin în mâna mea
cea stântgace „cârja” cea de egumen. Dar eu, ca cel neîncercat, am apucat-o şi pe asta
anapoda şi, lunecând, m-am povârnit la vale pe Marea Moartă! După ce m-au bântuit
mereu valurile ei cele amare şi sărate, aproape 8 ani de zile, am scăpat abia viu pe această
stâncă de granit, ca pe un ostrov, la liman.
Aici, frecându-mă mereu de stânca asta gronţuroasă, s-a mai luat rugina de pe
peniţa mea părăsită şi am început să-mi văd de ocupaţia mea veche, adică scrisul pe care îl
am ca rucodelie (lucrul mâinilor), în viaţa mea singuratică.
Dar rucodelia mea nu se întreabă azi pe piaţă, căci lumea de azi este sătulă
până în gât de cărţi şi de caiete. În vremea veche, pe la sihăstrii, scrisul şi copierea cărţilor
era cea mai de seamă ocupaţie a călugărilor, căci lumea căuta cărţile ca pe aur şi argint!
Pe atunci nu era izvodit (inventat) tiparul care să concureze pe scriitori, nici
radioul şi televizorul ca să distreze pe cititori. Acum lumea, săraca, este foarte grăbită, nare
vreme să-şi strice ochii cu buchiile mucegăite ale călugărilor! Azi poţi zice că se
întreabă cărţile mai mult de cei cu dughenele (prăvălii) ca să învelească cu ele brânza şi
măslinile, decât de cititori.
Îmi aduc aminte că acum vreo 25 de ani în urmă, mi-a povestit un cuvios
părinte de la Mănăstirea Neamţu (anume Iov Burlacul, farmacistul mănăstirii) că a aflat
aproape de Sfânta Mitropolie de la Iaşi, un negustor evreu care avea un beci plin cu cărţi
bisericeşti (pidalioane, ceasloave vechi, psaltiri etc.) pe care le luase mai pe degeaba de la
nişte proestoşi de modă nouă (proestos = cel mai mare rang al unui călugăr sau preot) şi
acum se servea de ele în prăvălie la împachetat (folosea paginile lor drept ambalaj).
Întregi n-avea voie să vândă la nimeni. Tot aşa am aflat de la unii că şi la Ierusalim poţi
găsi pe la negustorii păgâni multe cărţi bisericeşti de mare valoare pe care ei le au în loc
de ziare vechi. Aşa e duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face.
Dacă se găseşte acum vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărţi şi
mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta poate le vine de râs
la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului, al televizorului, cuvântul
Evangheliei sau al Sfinţilor Părinţi nu se mai poate auzi. Iar la lumina electrică, la
strălucirea luxului modern nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta
o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucăţică din lume suntem şi noi săracii!
Poate vor zice unii că şi la radio aud Evanghelia, Liturghia şi predici! Cum nu,
cum nu! Le auzi foarte frumos, după ce rag ca boii fel de fel de măscăriciuri lumeşti şi te
întunecă cu cele păgâneşti, apoi încep să îngâne şi cele sfinte, după cum diavolul,
ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie, Îi pomeneşte şi de cuvintele din
Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?
Acum să lăsăm moda în pace şi să ne întoarcem la vorba noastră. Eu cred că o
îndeletnicire pe care o aveau şi părinţii din vechime, nu vatămă deloc pe lumea grăbită de
azi, mai ales dacă materialele (adică frunzele) pentru rucodelie sunt luate din Sfânta
Scriptură şi nu au nimic străin din pravoslavnica credinţă ortodoxă.
Or fi poate mulţi care sunt ghiftuiţi şi n-au nevoie de vreo gustare săracă pe
care le-o întind eu smeritul! Pentru asta nu este nici o supărare. Cu sila nu pot face pe
nimeni să primească lucrul meu. Eu împart din rodul ostenelilor mele la oricine se
întâmplă fără să am vreo pretenţie de plată, căci acum plata mi-ar aduce mai mult pagubă
decât folos.
Un bătrân din Egipt împletea coşniţe şi le arunca pe apă căci nu avea cui le
vinde. Şi eu împletesc ce pot, şi neavând chip de vânzare le arunc la trecători (adică la
fraţii şi surorile de acelaşi neam) pe degeaba. Cine are nevoie, primeşte rucodelia mea şi
caută să folosească şi altora. Alţii primesc hârtiile ca să le aştearnă frumos pe masă sau pe
fundul cufărului şi, în sfârşit, sunt unii mai habotnici (mai grăbiţi în viaţă) care în graba
lor cea mare le calcă în picioare pe bietele mele împletituri, sau le sfâşie frumos şi se duc
în drumul lor.
Pot eu să le zic ceva la unii ca aceştia? Nicidecum. Că eu le-am întins de bună
voie, nu mi-au cerut ei. După cum nu este de folos ca să cer plată de la cei care se folosesc
din rucodelia mea, tot aşa nu pot nici să mă apăr, dacă cineva o defaimă sau o distruge. În
Sfânta Evanghelie, Domnul ne arată prin Pilda Semănătorului, că sămânţa se aruncă în
toate părţile: lângă cale, şi în spini, şi în locuri pietroase ca şi pământul cel bun. Că, din
toate seminţele pe care le arunc, tot va răsări ceva la urmă (deşi sămânţa este cam slabă).
Din ceea ce mi-a dat bunul Dumnezeu şi din cele ce am adunat din cărţile
Sfinţilor Părinţi, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi pe care să le am la
îndemână pentru folosul meu şi al celor care poate sunt lipsiţi de cărţi, iar dacă le au,
poate nu le ajunge vremea să le citească în întregime. De aceea, eu le scriu mai pe scurt
pentru uşurinţă. Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu
sufletul nevoiaş ca mine.
Acei sătui de poame cărnoase desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog,
pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare
care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi. Căci vor veni zile când se vor strânge de
vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta
sâmburaşii vechi şi nu-i vor putea afla.
Va veni vremea când va fi foamete mare de cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica
se va refugia în pustie, prin crăpăturile pământului. De aceea vă rog să păstraţi ca ochii
din cap sfintele cărţi, iar însemnările scoase din ele să nu le defăimaţi, dacă ele n-au ceva
străin de sfânta credinţă.
Cele scrise de nevrednicia mea sunt: o parte tâlcuite din greceşte (care nu s-au
scris încă pe româneşte), iar altele sunt alcătuite pe scurt din Sfânta Scriptură, ori din
cărţile Sfinţilor Părinţi (ca o esenţă dintr-o floare) şi sunt aşezate în ritmul versului ca să
fie mai uşor de citit. Toate au în ele cheagul dreptei credinţe şi sunt presărate cu mărturii
de la Sfinţii Părinţi, ca şi cu nişte mirodenii ca să nu se strice.
Vă rog pe toţi, din inimă, să înţelegeţi şi asta: că eu toate le scriu pentru
mustrarea neputinţelor mele şi pentru trezirea simţurilor mele cele amorţite. Totodată ele
sunt şi o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai
am cui le mărturisi. Deci să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora.
Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, că doar va lua vreun folos ticălosul meu suflet!
Dacă mustrarea conştinţei mele se potriveşte şi la alţii, asta nu înseamnă că eu
le-am scris împotriva lor. Dacă, înainte vreme, am amintit şi nume străine în foile mele,
apoi asta am făcut-o numai în chestia Iordanului şi nu din răutate, ci din adâncă durere
pentru un locaş sfânt care se pustieşte.
Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea
ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene,
dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau
al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu.
Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri, care să
mişte inima altora.
Când scriu ceva mai mişcător, simt o durere la inimă, ca şi cum stihurile ar fi
nişte fărâmături desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg
însoţite de lacrimi uneori. Pentru asta, adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape tot aşa
cum a fost mişcată şi inima celui care a scris.
De aici puteţi înţelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria
inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie.
Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.
Şi eu am primit prinosul dragostei lor cu mulţumire. Azi oare, de ce să vă
jignească dacă eu vă întind cu drag rodul cel sărac al ostenelilor mele? Aud că unii se
înfurie şi vreau să împungă când eu le întind cu dragoste ceea ce am. Din nou vă zic:
iertaţi pe săracul vostru frate că n-are ceva mai bun, ceva mai de preţ să vă puie înainte, ca
chezăşie, pentru dragostea ce v-o datoreşte.
Acest frate al vostru a fost odinioară gata să se jertfească pentru folosul vostru
obştesc, dar voi nu l-aţi priceput, iar jertfa lui voi aţi defăimat-o, de aceea nu v-a putut
ajuta. El însă vă rămâne adânc recunoscător (ca şi Simeon Cirineanul) că i-aţi şters,
sudorile de sânge pe drumul cel greu al necăjitei lui egumenii!
Gândindu-mă că mulţi din frăţiile voastre, înhămaţi fiind prin ascultări în
locaşuri străine, unde nu puteţi auzi o slujbă, ori o citire românească, m-am gândit, zic că
poate un bucheţel, ori o cununiţă împletită cu floricelele graiului românesc să vă aducă o
mică mângâiere.
Dacă veţi întâlni şi spinii mustrărilor, să nu vă tulburaţi, că ei nu sunt pentru
voi, ci pentru mine; ei sunt culeşi din inima mea cea stearpă!
Iubiţii mei fraţi, în starea în care mă găsesc eu astăzi, nu vă mai pot sluji la
nimic, fiind prea neputincios. Dacă aş fi silit să intru iarăşi în osteneli şi scârbe ca înainte,
în acestă vreme, în groapă mă pogor. Din asta am căpătat şi boala care nu se mai desparte
de mine. Ceea ce mi-a rămas de făcut în viaţa asta, este să-mi plâng păcatele şi pe cât îmi
ajută Dumnezeu, să mai adun mănunchiuri duhovniceşti ca să fie ca merinde sufletească
pentru mine şi cei nevoiaşi ca mine. Poate folosindu-mă eu, voi putea să folosesc şi altora,
care nu au răgaz acum să răsufle.
Altceva nu sunt în stare să fac. Dacă aş şti că măcar câţiva au dragoste să
jertfească o oră pe săptămână pentru citire, eu aş prinde mai mult curaj să dezgrop multe
comori duhovniceşti din limba greacă. Iar dacă mai este cineva din cei mari, ori din
frăţiile voastre, care ar mai crede încă că ar putea să mai puie vreo sarcină (ca înainte) pe
spatele mele cele slăbănoage, eu îl rog pe unul ca acela să se părăsească de acel gând, căci
ce nădejde va fi la cel din groapă?
Mântuiţi-vă cum puteţi şi prin cine puteţi, că slavă Domnului, încă mai aveţi
prin cine!
Pentru mine, gropniţa de aici se arată mai primitoare decât nisipul sfântului
Iordan. Sfântului Ioan Botezătorul îi place mai degrabă singur, desculţ şi flămând acolo,
pe malul Iordanului, decât să aibă ucenic nepricopsit ca mine.
Al vostru nevrednic frate şi smerit rugător către Domnul,
Ieroschimonahul Ioan Iacob
