Ni se pune adeseori întrebarea: „Sunteţi mântuiţi?” Sunt unii ce sedistrează folosind această întrebare în mărturisirea creştinismului lor.
Nu este totuşi o întrebare rea, căci ea ne îndreaptă gândul spre un
subiect cu totul însemnat. Dar repetată prea des, poate deveni greu de
suportat.
Trei trepte ale mântuirii
Un episcop cu adevărat sfânt mergea într-o zi pe stradă, când
deodată o fetiţă, fără îndoială o creştină plină de zel, l-a întrebat:
„Sunteţi mântuit?” Episcopul, un om foarte blând, a zâmbit şi a
întrebat-o: „Draga mea, aş putea să aflu ceva mai exact ce anume mă
întrebi? Oare mă întrebi dacă am fost mântuit? Sau mă întrebi dacă mă
mântuiesc acum? Ori poate mă întrebi dacă cumva mă voi mântui
vreodată?” Ei bine, aceasta a iritat-o puţin pe fetiţă, care nu i-a
răspuns. „Dragă”, i-a spus episcopul, „toate trei sunt adevărate. Am
fost mântuit, sunt mântuit şi voi fi mântuit”. Vedeţi, mântuirea e
cuprinzătoare. Ea e legată de trecutul nostru – am fost mântuiţi de
păcat şi de moarte prin botez. Numim aceasta îndreptăţire. Ea e legată
şi de prezentul nostru – suntem mântuiţi acum – ca şi de mersul şi
sporirea noastră zilnică în viaţa lui Hristos şi a Duhului. Numim
aceasta sfinţire.
Mântuirea are de-a face şi cu slava noastră cea de pe
urmă în Hristos. Aşa cum spunea Sfântul Pavel, „Iar când Hristos,
Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă
veţi arăta întru slavă” (Col. 3, 4). Numim aceasta proslăvire.
Un alt episcop, când i s-a pus întrebarea „Ai fost mântuit?”, a
răspuns „Am fost.”
„Şi când ai fost mântuit?”, a fost întrebat.
Episcopul a răspuns imediat: „Într-o vineri după-amiză, la ora trei, în
primăvara anului 33 d.H., pe un deal din afara cetăţii Ierusalimului”.
Atunci am fost mântuiţi cu toţii, însă Dumnezeu nu ne sileşte la
această mântuire. Trebuie ca fiecare dintre noi să o.primească
personal, ca pe marele dar al iubirii lui Dumnezeu. Am fost mântuiţi
prin botez, care este Golgota noastră personală. Botezul e mormântul
unde „întru moartea lui ne-am botezat” (Rom. 6, 3); este pântecele din
care ne-am născut din nou, primind în noi viaţa lui Hristos.
Lucrează-ţi mântuirea
Am fost mântuiţi la botez, dar trebuie să continuăm să ne “lucrăm”
mântuirea de-a lungul întregii vieţi, slujind, iubind şi făcând ascultare
zi de zi, şi urmând lui Hristos.
Când staţi înaintea altarului lui Dumnezeu spre a vă căsători, sunteţi
declaraţi soţ şi soţie în Domnul. Sunteţi căsătoriţi chiar atunci şi acolo.
Nimeni nu o poate tăgădui. Însă tot atât de adevărat este că veţi lucra
la căsnicia voastră din acea clipă până la sfârşitul vieţii voastre
împreună. Şi în măsura în care cei doi vor căuta să fie una, căsnicia lor
va deveni ceea ce Dumnezeu a rânduit să fie.
La Ieremia 3,14, Domnul spune poporului Său: „M-am unit cu voi”.
Legătura noastră cu Dumnezeu este ca legătura căsătoriei. Mai mult
decât oricine altcineva, Dumnezeu doreşte dragostea noastră, inima
noastră. El ne doreste! În viata crestinească, ca si în căsătorie se
cuprind două voi: voia lui Dumnezeu şi voia noastră.
Hristos Şi-a supus mereu voia Sa Tatălui, A fost ultimul lucru ce l-a
săvîrşit înainte de răstignire. O astfel de ascultare nu este uşoară. Şi
nici nu e ceva ce putem face o dată şi apoi să uităm. Este un mod de
viaţă – o neîncetată supunere a voii noastre faţă de voia lui Dumnezeuîn fiecare zi. De fiecare dată când alegem. voia lui Dumnezeu, ne
lucrăm mântuirea. Cum spune Sfântul Pavel, „Deci, iubiţii mei…, cu
frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2,12).
Convertire zilnică
Marii sfinţi ai Bisericii erau oameni smeriţi ce răspândeau har şi
dragoste. Ei nu s-au convertit o singură dată. Şi nici nu s-au pocăit o
singură dată. Viaţa lor a fost o convertire zilnică şi o neîncetată
pocăinţă. Ei fuseseră mântuiţi o dată, pe crucea de pe Golgota, însă
erau mântuiţi şi în fiecare zi, prin supunerea voii lor lui Hristos. Zilnic
păcătuiau şi zilnic se pocăiau. Zilnic cădeau şi zilnic se ridicau.
Noi am fost mântuiţi, dar şi mereu ne mântuim. „Căci cuvântul
crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar nouă pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
În Pilda vameşului şi fariseului, mândrul fariseu socotea că este
mântuit. Rugăciunea sa era: „Mulţumesc, Doamne, am reuşit! Mă aflu
acolo unde trebuie. Toţi ceilalţi sunt mai jos de mine, pe undeva pe
scară. Eu nu sunt ca ceilalţi oameni. O, de ar fi toţi aşa de buni cum
sunt eu … ” Tocmai acea mândrie duhovnicească l-a osândit pe
fariseu. Bietul vameş, pe de altă parte, se găsea la un nivel de
duhovnicie şi virtute mult mai scăzut, şi o ştia. Şi-a recunoscut
păcătoşenia şi, dându-şi seama de nemărginitele putinţe de a spori, a
continuat să meargă mai departe.
O neîncetată mişcare către Dumnezeu
În teologia ortodoxă mântuirea nu e statică, ci dinamică; nu e o
stare încheiată, o stare la care ai ajuns, o stare de reuşită, ci o
neîncetată mişcare către îndumnezeire, către asemănarea lui Hristos,
către primirea plinătăţii vieţii lui Dumnezeu. Şi niciodată nu poate fi
cu totul deplină în viaţa de aici.
Cu cât sporeau marii sfinţi ai Bisericii în cunoaşterea lui Hristos, cu
atât mai mult îşi dădeau seama de nedesăvârşirea şi păcătoşenia lor.
Dacă unui sfânt i s-ar fi spus „Eşti un hoţ”, ar fi încuviinţat; sau „Eşti
un mincinos”, ar fi spus că este; sau „Eşti un curvar”, ar fi zis că aşa
este. Sfinţii îşi dădeau seama că putem minţi, fura sau curvi cu gândul
ca şi cu fapta. Asemeni vameşului celui păcătos, ei se rugau neîncetat
cu Rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Ei fuseseră mântuiţi pe
Golgota, şi muriseră şi înviaseră cu Hristos la botez. Şi în fiecare zi se
mântuiau prin pocăinţă, încredinţîndu-şi cugetul, inima şi voia lui
Dumnezeu şi aşteptându-şi proslăvirea cu Hristos la a Doua Venire.
CategoriiFără categorie
