CE CREDEM NOI DESPRE CREZUL DE LA NICEEA4 min read

Cuvântul crez se trage din cuvântul latinesc credo, însemnând “eu
cred”. Crezul este lucrul în care crezi şi pe care îţi întemeiezi viata.
Orice om are un crez, chiar şi un ateu, fiindcă oricine îşi întemeiază
viaţa pe ceva. Sartre de pildă, care era ateu şi existenţialist, avea
crezul său. El l-a înfăţişat astfel: „Viaţa este absurdă. Dragostea e cu
neputinţă”.
Crezul Vechiului Legământ era Şema: „Ascultă, Israele: Domnul

Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6,4).
Şi creştinii ortodocşi au un crez. Unele dintre cele mai timpurii
crezuri creştine se găsesc în Scriptură.. De pildă la Ioan (3, 16): ,,Căci
aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a
dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Acesta
este un crez. Un alt crez creştin foarte timpuriu, pe care-l aflăm de mai
multe ori în Scriptură, este simpla declaraţie: “Domnul este Iisus
Hristos” (I Cor. 12,3; Filip. 2,11).
Un simbol sau o parolă
Crezul creştin se mai cheamă şi Simbol. Termenul simbol vine de la
un cuvânt ce însemna parolă în taberele militare. Deci pentru creştinii
din vechime crezul sau simbolul era o parolă ce îi arăta a fi adevăraţi
creştini.
Crezul a mai fost definit ca o hartă. A. Leonard Griffith scrie:
“Crezurile sunt pentru religie ceea ce sunt hărţile pentru geografie.
Primii exploratori ce au acostat pe ţărmurile Americii de Nord au
desenat hărţi ale ţinuturilor prin care au călătorit. Deci de-a lungul
veacurilor oamenii au experiat câte ceva din Dumnezeu … şi din ceea
ce au experiat, au formulat crezuri, hărţi religioase pentru călăuzirea
generaţiilor viitoare”.6
Alţii au asemuit crezul creştin cu o chezăşie de credinţă. Este un fel
de rezumat a ceea ce credem, iar când îl rostim, este ca şi cum am
depune chezăşia credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu.
Parolă, hartă, rezumat al credinţei, chezăşia credincioşiei – toate
acestea ne spun câte ceva despre ce este crezul. Ajungem astfel la
întrebarea:
Care este obârşia crezului creştin?
Întâi, era nevoie de un scurt rezumat al credinţei la care cei botezaţi

să poată subscrie. Unele din primele crezuri creştine au fost scrise spre
a fi mărturisiri de credinţă pentru cei ce urmau să să se boteze.
În al doilea rând, primele crezuri, aşa cum zice Sfântul Atanasie,
erau scrise ca „îndreptare împotriva ereziei”. Erau scrise spre a
combate învăţăturile false. De fapt, tocmai marii eretici au fost cei ce
au dus la scrierea marilor crezuri. Crezurile erau scrise ca răspuns la
falsele învăţături ale celor din Biserica timpurie ce încercau a strâmba
adevărurile lui Hristos.
În Biserica primară existau mai multe crezuri; printre ele, Crezul
Apostolic şi Crezul Atanasian. Crezul Apostolic datează de la mijlocul
celui de-al doilea veac. După Predanie, fiecare din Apostoli a adăugat
câte un articol la alcătuirea sa – de unde şi numele. Chiar dacă nu este
apostolic la obârşie, crezul acesta este apostolic ca învăţătură. Crezul
Atanasian datează din veacul al cincilea. Acest crez a fost influenţat
de scrierile Sfântul Atanasie. Amândouă crezurile au fost scrise de
Bisericile locale spre a fi rostite la Botez ca mărturisiri de credinţă.
În veacul al IV-lea Biserica a hotărât să alcătuiască un Crez uniform
şi oficial pentru întreaga Biserică. Astfel a apărut Crezul de la Niceea,
scris la Întâiul şi al Doilea Sobor Ecumenic. Faptul că Crezul a fost
scris de Biserica adunată în Sobor Ecumenic dovedeşte că Crezul nu
este părerea unui om oarecare. Crezul de la Niceea înseamnă întreaga
Biserică ce îşi încheagă şi înfăţişează credinţa sub călăuzirea Duhului
Sfânt. Tocmai de aceea, când rosteau Crezul Niceean, vechii creştini
nu spuneau „cred, .. „, ci “credem … „. Cu alte cuvinte, ei spuneau că
„aceasta nu este doar credinţa mea personală; este şi înfăţişarea
credinţei întregii obşti creştineşti.
Se înţelege de la sine că nici un crez finit nu poate spune vreodată
tot ce este de spus despre Dumnezeul cel infinit. Crezul e mai curând
o declaraţie omenească dumnezeieşte insuflată, spre a ne ajuta la
înţelegerea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel numea pe Hristos „darul
negrăit” al lui Dumnezeu, ceea ce subliniază faptul că nici un crez nu
poate cuprinde vreodată sau să ajungă la capătul plinătăţii înţelesului
lui Hristos.
Cu toate acestea, recunoscându-ne finitudinea, nu putem ascunde
cele ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Trebuie să ne rostim credinţa,
oricât de nedesăvârşit. Aceasta a încercat să facă Biserica prin Crez.
Trebuie să ştim ce anume credem şi în Cine credem, dacă vrem să
trăim ca creştini.
Tocmai de aceea avem Crezul de la Niceea, care a fost descris ca
„cuceritoru1 rezumat al credinţei creştine, primit azi de către cele mai
multe din trupurile creştine ca o expresie superlativă a credinţei
noastre. Prin el se aud ecouri ale glasurilor Scripturii, ale primilor
mucenici şi ale sfinţilor. Este cu adevărat o credinţă prin care să
trăieşti”.7
Crezuri şi fapte
De bună seamă, creştinismul este mai mult decât un crez; el este
făptuire, viaţă ce trebuie trăită. Cei ce privesc de sus crezurile,
spunând că „nu crezurile sunt importante, ci faptele”, aceştia uită că
orice faptă porneşte dintr-un crez. Deci crezul e important, fiindcă
ceea ce credem cu adevărat, îşi va afla până la urmă întruchiparea în
viaţa noastră.
Auzim uneori oameni spunând că „nu contează ce crede omul, atâta
vreme cât e sincer în credinţa lui”. Acest lucru este cam naiv, căci şi
Hitler a fost sincer, chiar foarte sincer în ceea ce credea, dar din
nefericire crezul lui era greşit.
Multe din necazurile ce apar în lumea de azi sunt pricinuite de
oameni ce au un crez greşit, fie el comunism, materialism, secularism
sau ateism. Dăcă noi creştinii credem că avem crezul cel drept, atunci
avem obligaţia de a-l cunoaşte cât mai bine, spre a putea să-l
înfăptuim – înfăptuire care să aducă slavă lui Dumnezeu. Tocmai de
aceea există crezurile: ca să fie înfăptuite în viaţă.

Anthony M. Coniaris
INTRODUCERE
ÎN CREDINŢA ŞI VIAŢA
BISERICII ORTODOXE

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments