Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovaţi noi că nu ştim să iubim şi nu ştim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere!
O instituţie, ca şi un neam, trăiesc prin cei care ţâşnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră! Nu vedeţi învăţătura creştină? N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie… Duşmanii omului sunt casnicii lui. Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunţe. Nu! Dumnezeu ştie de necazul tău, iar aceste suferinţe te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreşte.
Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferinţele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumne-zeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un creştin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinţa, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pe-deapsă în sine, canonul înseamnă putinţa revenirii, a întoarcerii la bine.
Se constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forţa per-sonală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greşelilor mulţimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: „Ce, numai eu fac? Văd că toţi fac!” Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezol-varea acestor lucruri pentru oamenii aceştia. Şi chiar vă rog, să fie o mai mare dorinţă de iubire adevă-rată! Nu o iubire înregistrată şi difuzată ca atare de oameni: „Auzi, domnule, că trebuie să iubim!” Nu! Trebuie să simţi nevoia să iubeşti.
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela, şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligaţie, pentru că de-venim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, şi atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El, şi de aici vine şi toată mila noastră.
Bunăoară, dacă se găseşte cineva în situaţia să duşmănească pe cineva, se găseşte în situaţia să-l judece, pentru că este într-adevăr incorect şi nu se aşează deloc. Deci, îţi este incomod şi ţie şi celorlalţi. Dar dacă ar zice omul aşa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu: „Măi dragă, Eu îl iubesc şi pe acela aşa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubeşti şi tu. Eu îl iubesc aşa cum este. Căci de aceea îl ţin în viaţă. Dă-te de partea Mea şi lasă, nu-l mai duşmăni; Eu sunt Dumnezeu şi tot Eu te ţin şi pe tine. Tu câte greşeli faci şi ţi le trec cu vederea?” Acest dialog intim, cu smerenie să se facă, şi tu eşti asigurat. Şi răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă
ai da munţii la o parte; chiar dacă ţi-ai sfâşia trupul să ardă pentru Hristos.
Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu su-ferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este: „De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?”
Există poruncă în învăţătura creştină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult fiinţa o-menească, care are „chip” şi „asemănare”. Şi firea pervertită, bineînţeles, te îndeamnă să ţii cont numai de al tău, şi foarte greu te rupi şi pentru celălalt. Şi tocmai asta e porunca: să te rupi. Eu v-am spus uneori; dacă nu, spun acum: Era într-o situaţie, parcă era vis, dar tare a fost parcă real, aşa… Murisem, şi mă uitam, cum se spune, la moartea mea, căci sufletul nu moare. Mă uitam la mine în coşciug şi când a ajuns coşciugul să intre în groapă am zis: „Ce bine este dacă laşi ceva din tine afară! Aceea te va ajuta şi pe tine să trăieşti mereu”. Milostenia este ceva din tine. Şi Alexandru Vlahuţă zice: „Mila e toată Scriptura!”
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu eşti Hristos. Apoi, nici nu ştii că acela pe care îl ajuţi poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ţi dea Împărăţia cerului şi tu nu observi. Şi, de regulă, oamenii caută bănuţul cel mai mic.
Fraţii mei, ţineţi minte: cerşetorii sunt perso-naje biblice! Ai trecut pe lângă mântuirea ta aşa de uşor! Şi mai grozav, l-ai dispreţuit pe cerşetor! Cerşetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum şi împart ce s-a căpătat, şi zic: „Ăsta-i de la cutare. Pomeneşte-l, Doamne, întru Împărăţia Ta!” Şi are valoare. Mântuitorul, ca să ne încurajeze, a spus: Însutit veţi primi!
Vrei să te îmbogăţeşti? Dă tot ce ai! Primeşti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacă aţi cunoaşte viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, v-aţi înspăimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: „Cât aur are arhiepis-copia?” Şi i s-a răspuns: „Atâtea litre de aur!” „Daţi-i la săraci!” Când au auzit, economii ăia au zis că îi sărăceşte. Şi a venit înapoi însutit faţă de cât a dat. Iar dădea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observă omul când primeşte, dar observă când dă. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptură. Eu nu am dreptul să-l contrazic pe acest cuvânt. Şi obişnuiţi-vă cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Tainele Bisericii s-au făcut pe temeiul cuvintelor din Scriptură. „Ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu”. Aşa a luat naştere Taina Pocăinţei.
A venit o doamnă la arhiepiscopie să dea o donaţie. Şi a întrebat-o Sfântul Ioan: „Cât doriţi să daţi, doamnă?” „Atât!” Sfântul Ioan se aştepta să primească însutit, iar cât dădea doamna asta nu era însutit. Şi a întrebat-o: „Atât ai vrut cu adevărat să dai?” „Nu! Am vrut să dau atâta, dar când am scris suma, o mână nevăzută a şters şi a scris cât dau eu acum”.
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la săraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai puţin. Şi corespundea cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: „Uite cine sărăceşte arhiepiscopia!” Şi s-a ajuns să dea câte o corabie cu aur, şi veneau o sută înapoi; şi s-a umplut Marea Mediterană cu corăbii pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Şi s-a auzit glas din cer: „Să vedem, Ioane, cine este mai mi-lostiv: tu sau Eu?” S-a verificat cu ape, cu corăbii şi cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obişnuiţi-vă să nu trăiţi numai voi, ci să trăiţi în toţi care sunt cu voi.
Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: Să vă iubiţi unul pe altul. Vedeţi, cu orice chip trebuie să fim controlaţi, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi. Practic e greu. Nu poţi chiar să iubeşti pe toţi. Bine, asta se înţelege. Dar, cu nici un chip să nu urâţi! Dacă nu urăşti, nu mai eşti în apă, eşti pe scară, pe prima treaptă. Dar eşti pe uscat! Şi sigur că treptele merg până la treapta dragostei de sus. Eşti liber şi ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăşti. Deci este un început doar. Ce se numeşte scară: „Două lemne hodo-lemne şi un braţ de ălea mărunţele!” Adică, dacă eşti pe prima treaptă eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creân-du-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu şi poruncindu-ne să iubim, ne-a dat şi putinţa să iubim. Şi atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar aşa pe ultima treaptă? Ia să păşesc mai sus!” Se întâmplă de capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai, dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă. Şi tot aşa, şi tot aşa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârşirii.
Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: Să vă iubiţi – vorbeşte la superlativ şi termină. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputinţele noastre şi cu frecuşul, lipsa de educaţie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă aşez pe prima treaptă şi nu-l urăsc. Şi mă ţin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te ţii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât, cu orice chip, să stabilim re-laţii măcar la „Bună ziua”, sau să nu urăşti pe nimeni.
Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte po-runci creştine, dacă n-avem relaţie cu cineva. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un duşmănel, care stă cocoţat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul ăla. Că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneşte cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.
De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul. E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!” Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te la Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugă-ciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări, sau al unei mâhniri, este numai şi numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din pru-denţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bine-înţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. Însă smerenia nu se prea simte! Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea.
Dacă raţionalizezi relaţia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câştig. Dar e un câştig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubeşti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poţi să-l iubeşti pe vrăjmaş de prima oară, dar aşează-te pe poziţia să nu-l urăşti. Şi dacă te găseşte moartea pe poziţia de a nu-l duşmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmaş, cu harul lui Dumnezeu.
Să ştiţi că e foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah, ce i-aş face!”
Dragă, cele zece porunci nu trebuie învăţate ca la şcoală: „Dacii şi romanii”, şi începi să spui istoria dacilor şi a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poţi să te prezinţi la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a-nalizează de ce nu ai putut, capeţi circumstanţe atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că eşti scutit total, că o împrejurare s-a creat şi tu nu ai împlinit porunca.
Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie să te spovedeşti că ai muncit, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Şi există o altă poruncă care spune: „Cine posteşte sâmbăta sau Duminica este certat de Biserică”. Şi atunci ce faci ca să nu posteşti Duminica? N-am mâncare făcută – fac mân-care. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea să nu posteşti Duminica.
Doi inşi sau hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe jos în condiţii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toţi bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: „Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să părăsesc pe cei bolnavi” „Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?” Şi a plecat celălalt singur şi a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeraţie, că era vorba de Înviere.
Pelerinul, ajuns la biserică, a pătruns cu mare greutate prin prima uşă de la biserică, şi-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a aşezat pe poziţia de vârf a Scripturii: iubirea. Şi atunci ce cauţi la Ierusalim? Te duci din tradiţie? Te duci că ai posibilităţi? Te duci că ai timp, sau că ai avut bani? Dacă tu ai lăsat vreo duşmănie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncă mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o între-bare justificată; să ne-o punem toţi: „Iubesc sau nu iubesc?”, că e poruncă, dragă! Să nu credeţi că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Şi noi avem bogăţia că suntem creştini. Şi atunci sigur nu o să urmăm pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmăm pe Hristos.
Băgaţi de seamă, iubirea e criteriu de judecată! Evanghelia care se citeşte la Duminica Judecăţii de apoi este aceasta: „Am fost bolnav, şi nu m-aţi în-grijit. Am fost însetat, şi nu mi-aţi dat să beau. Am fost flămând, şi nu m-aţi săturat”. Nu vorbeşte nici de alte arţaguri şi nu ştiu ce. Vorbeşte numai de iubire.
De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i fiinţă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunoşti ca fiinţă omenească, din mo-mentul din care îl urăşti. Şi atunci ne osândim cu asta.
Vorbeşti de rău cu atâta uşurinţă şi cu atâta motivare intimă. Şi chiar dacă eşti întrebat, răspunzi: „Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merită”. Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubeşti, dar îl duşmăneşti, îl urăşti. Atunci tu ai făcut crimă, nu dragoste.
Dacă pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dum-nezeu: te numeşti un mântuitor cândva şi undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea.
Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a ajuns Sfânta Muceniţă Drosida. S-a botezat singură, drăgălaşa. Împăratului Traian i se dusese vestea, şi a rămas vorba: „Bun ca Traian”. Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian şi că a avut un nume aşa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian. Deci, a intrat într-un dialog cu Cerul şi a auzit un glas: „Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni”. Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieşte şi i-a dat putinţa lui Traian să fie şi el în Împărăţia mântuiţilor.
Tu, dacă pomeneşti pe cineva, trăieşti cu toată lumea, cu fraţii tăi de credinţă. Şi sunt obligaţi faţă de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar ştie Dumnezeu.
Mai departe, după rugăciune, ţine relaţia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.
Dragă, eu am susţinut un adevăr. Frăţia ta ai fost în situaţia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu eşti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relaţia.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: să iubeşti este şi pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există şi rai şi iad. S-a dat putinţa fiecăruia să nu se ducă în iad şi totuşi s-au dus şi în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că şi pe cei din iad îi iubeşte Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieşte acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi ţine acolo. Iadul estemarea durere a lui Dumnezeu. Ei îşi dau seama că îi iubeşte Dumnezeu, şi tocmai aceasta îi chinuie. „Uite, ne iubeşte şi acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a făcut Hristos să-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveşte mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare şi nu mergi pe şoseaua bătută, care duce la Ierusalim? Pe şoseaua asta te mai loveşti de pietre, dar nu părăseşti şoseaua pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar ţine-te de şosea, că harul nu vine decât pe şoseaua asta, nu vine pe toate cărările. Însă nu trebuie să schimbăm discuţia, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu ştie că eşti prieten cu stăpânul, şi latră la tine. Dar tu nu ţii cont că latră câinele, tu îl iubeşti pe stăpânul lui şi te duci la el.
Soluţia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc şi să nu-l urăsc, aşa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curăţire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un duşman acolo. Nu vă mai preocupaţi cu: „Uite, eu i-am zâmbit şi el mi-a rânjit”. Dacă eşti pe linia adevărului poţi să fii foarte sigur: „Doamne, eu sunt de vină, că e fratele meu!” Aşa.
CategoriiIubire
