Ori la Baal, ori la Spital.7 min read

Ca să nu mai fie loc de întors/ răstălmăcit, o spun foarte clar: locul nostru este – din toate punctele de vedere – în Europa, nu în Asia sau în Eurasia!

Dincolo de toate argumentele de ordin istoric, cultural etc., există chiar şi un argument de ordin religios.

În UE se află acum numeroase comunităţi parohiale şi ar fi dureros să aibă de suferit de pe urma unei eventuale (şi de nedorit!) reorientări geopolitice a României.

Ca să nu mai vorbim de dramele care ar fi în milioane de familii româneşti care au rude acolo… Asta nu trebuie să ne împiedice însă a ne negocia locul, a ne lupta pentru păstrarea specificului naţional în cadrul Uniunii, aşa cum de altfel ni s-a şi promis la momentul aderării. Dacă ni s-ar fi spus dinainte şi „preţul corect” al integrării (care include, între altele, şi adoptarea de legi anticreştine), vă asigur că cea mai mare parte a populaţiei nu ar mai fi avut acelaşi entuziasm.

Iar acum, cine să mai spună lucrurilor pe nume? Cine să atragă atenţia că poporul începe să fiarbă? Politicienii par a fi mai degrabă absorbiţi de râvna de a împlini ceea ce li se cere, fără a mai discerne lucrurile, fără a mai consulta populaţia. Societatea civilă (cea mediatizată) se reduce la un număr de ONG-uri cu politici prestabilite; ei se bucură de vizibilitate maximă, spre a se crea impresia că sunt reprezentanţii poporului. Dacă mai sunt ONG-uri sau voci din societate care au şi puncte de vedere contrare sau atitudini mai rezervate, acestea sunt ocultate şi trecute la categoria diverse. Iar jurnaliştii, cu strălucite excepţii, se înscriu şi ei în corul care cântă cu mult patos simfonia „corectitudinii politice” ridicate la rang de religie, unii fiind chiar fanatizaţi de ideile acesteia.

Încât nu a mai rămas, practic, decât slujitorul Bisericii ca fiind şi cel care are contact direct, nemijlocit, cu omul din popor, dar şi avantajul că poate aduce în public ceea ce doreşte să comunice (fie şi numai de la înălţimea amvonului). Sunt ierarhi care atrag atenţia că se conturează o legislaţie nu doar anticreştină, ci şi antiromânească, care va afecta fiinţa acestui neam. Sunt preoţi care-şi exprimă această îngrijorare în cadrul comunităţilor lor. E greşit acest lucru? Deranjează? Dar noi nu facem decât să ne exprimăm îngrijorarea şi să arătăm că lucrurile sunt pe cale să devină explozive, tocmai pentru a da şansa corectării lor în timp util. E, aceasta, o „instigare”, dar e o instigare la realism şi la comportament raţional, renunţându-se la cel bazat pe fantaxii şi pe culcatul pe-o ureche. Sau cei care răspund azi de destinele ţării (oriunde s-ar afla ei) nu acceptă să audă decât propriul adevăr, nu-i interesează ce se întâmplă, de fapt, în ţară?

Să ne supunem necondiţionat stăpânirilor?

Pentru că rubrica de faţă este una de adecvare şi de „traducere” a mesajului evanghelic la realităţile lumii de azi, propun, în încheiere, să cercetăm în ce măsură este îndreptăţit un cleric să ia atitudine în faţa autorităţii politice. Pe această temă, găsim în epistolele noutestamentare următoarele: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă”(Romani 13, 1-2); „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine” (I Petru 2, 13-14); „Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun” (Tit 3,1). Aşadar, o atitudine cuminte, ba chiar de supunere faţă de autoritatea statală. Să înţelegem, de aici, că noi, cei din Biserică, nu avem dreptul deloc să comentăm sau să ne împotrivim unor decizii ale conducerii statului?

Lucrurile necesită a fi clarificate şi nuanţate. Mai întâi că îndemnurile de mai sus ale celor doi apostoli, Pavel şi Petru, sunt destinate unor comunităţi creştine ce abia se închegau în cadrul unei lumi păgâne, care se închina la idoli. Îndemnul la supunere este unul care căuta să-i calmeze pe aceşti proaspăt convertiţi, atrăgându-le atenţia că nu este rostul lor de a face „revoluţii” lumeşti, ci doar de a contribui la coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Când însă au fost puşi în situaţia de a alege dacă să mărturisească pe Hristos Domnul sau să se închine la idolii veneraţi de „stăpânire”, opţiunea a fost clară: înfruntarea unor astfel de autorităţi şi alegerea morţii muceniceşti!

De la Sfântul Ioan Botezătorul şi de la Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul mai învăţăm, în plus, încă un lucru. Atunci când poporul se declară a fi dreptmăritor de Dumnezeu, conducătorii pot fi (şi chiar trebuie) certaţi pentru abaterile de la credinţă. Sf. Ilie, spre exemplu, a certat pe regele Ahab că a construit, la îndemnul soţiei sale păgâne, Izabela, un templu închinat zeului Baal (v. III Regi 16, 28-32), arătând poporului care este, de fapt, credinţa cea adevărată, în Dumnezeul cel viu.

Ca să traducem pentru situaţia contemporană.

Una este să fii creştin în Franţa (ţară care a legalizat deja căsătoriile între homosexuali) şi cu totul alta este situaţia din România.

Nu că ar fi vorba de vreo diferenţă în privinţa dreptei credinţe sau a atitudinii ferme faţă de păcatul homosexualităţii. Dar raportarea la autorităţi este alta.

La noi, spre deosebire de ceea ce se întâmplă, în general, în Occident, poporul este în majoritate covârşitoare creştin, iar conducătorii nu ezită a se asocia, deseori, cu manifestări ale credinţei (cât de oneşti sau nu sunt, e o altă discuţie).

Aşa încât, pe bună dreptate, te poţi adresa, slujitor al Bisericii fiind, unui politician ca unuia ce face parte (şi) din comunitatea Bisericii.

Dacă nu mai doreşte să fie în Biserică, atunci să-şi asume public închinarea la idolul Baal importat de „ahabii” zilelor noastre, pe filiera unei „Izabele” seducătoare. Dar dacă se consideră a fi în Biserică, atunci să cerceteze ce este de îndreptat (vindecat) în sufletul său şi, mai ales, în mintea cea îmbolnăvită, coruptă de tot felul de lucruri străine credinţei în Dumnezeul Cel Viu. Căci Biserica este şi Spital duhovnicesc, după cum o numeşte Sf. Ioan Gură de Aur (şi el, ca şi Sf. Ilie, un necruţător critic al greşelilor conducătorilor din vremea păstoririi sale – deşi a trăit în vremea unui Imperiu creştin!). Încât şi mai-marii ţării, dar şi fiecare credincios în parte, sunt în faţa unei alegeri: ori la Baal, ori la Spital.

A treia cale nu e!

Iar dacă ăsta este fundamentalism, cum putem cataloga pe Mântuitorul care a spus răspicat: nu puteţi sluji la doi domni, ci ori lui Dumnezeu, ori lui Mamona?

Pr. Constantin Sturzu

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments