Curajul tineretii4 min read

Eu cred că un tânăr trebuie să creadă în curaj înainte de toate, un tânăr trebuie să creadă în biruinţă, în biruinţa vieţii, în biruinţa morţii. Un tânăr prin asta rămâne tânăr, dacă nu îşi pierde acest curaj, setea de a înfrunta, de a înfrunta viaţa, de a înfrunta moartea, de a-L înfrunta pe Dumnezeu, la urma urmei!, de a înfrunta şi de a învinge. Dar cum să-L înfruntăm noi pe Dumnezeu?! Cum să-L învingem?! Aşa ca Iacob care s-a bătut cu îngerul! Şi ştiţi de ce îndemn la înfruntarea lui Dumnezeu şi cred că este posibilă înfrângerea Lui de către un tânăr? Este o vorbă: dacă vrei să învingi un duşman sau să-l câştigi, fă-ţi-l prieten. Şi eu cred că a-L înfrânge pe Dumnezeu, pe acest „duşman” al nostru, înseamnă a-L face prietenul nostru.

De ce am propus să discutăm despre felul cum trebuie crezut? Tocmai pentru faptul că este cea mai banală temă, pe care atât de des am auzit-o, încât o trecem cu vederea de fiecare dată. Şi vreau să mă opresc la cele mai banale aspecte ale credinţei noastre pe care nici cei care ne propun şi ne îndeamnă la discuţie „despre cum trebuie să credem” nu le mai au în vedere. Ni se propun discuţii despre eclezi… ziologie – ce cuvânt greu! – , despre tot felul de nuanţe de la nu ştiu care sinoade care sunt toate interesate, dar… Pentru că dacă vrei să te dai deştept astăzi într-o confruntare, trebuie să pronunţi de exemplu cuvântul „apocatastază”, pentru că toţi deştepţii nu-l cunosc, nu l-au mai auzit, oriunde printre scriitori, unde vreţi, e un cuvânt nou, ciudat [nu există în dicţionar]. Şi mai sunt cuvinte din astea. „Eshatologic”, de exemplu. Aşa că, este un mare
pericol, un mare risc, ca noi, încercând să fugim de banal, să cădem într-o banalitate şi mai mare, în care ne înarmăm cu o grămadă de cuvinţele frumoase, interesante, dar care, până la urmă, nu ni-L apropie deloc pe Dumnezeu şi, paradoxal, nu ne întăresc deloc în credinţa aceea pe care noi vrem să o apărăm cu aceşti termeni.

De asta am zis că lucrul cel mai important şi prim pe care trebuie să-l facă nu doar un tânăr, noi toţi suntem tineri, este să înfrunte realitatea asta posacă. Noi trăim un Testament care se cheamă nou şi tindem să devenim omul nou, asta ne-a adus Hristos, adică o continuă întinerire: „Codrule, codruţule, tu, din tânăr precum eşti, tot mereu întinereşti”, numai că, de data asta, noi nu ne mai tânguim în faţa codruţului, pentru că el, săracul, va trece, „va trece şi cerul şi pământul, dar cuvintele Domnului nu vor trece”. Aşadar, lucrul care trebuie făcut este să ni-L apropiem pe Dumnezeu. Şi începutul este tocmai înfruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să recunoaştem: [Dumnezeu] ne şochează, ne surprinde şi chiar ne incomodează de prea multe ori, iar noi, acceptând cu o falsă şi aparentă docilitate aceste nelămuriri pe care le iscă Dumnezeu în mintea şi în inima noastră, nicicum nu reuşim să ajungem la El. Lucrul acesta pare şocant, dar aşa ne-a învăţat Dumnezeu să fim. El ne spune să nu fim „căldicei”. Să fim fierbinţi! El ne spune că, dacă suntem căldicei, ne scuipă. Citiţi Psaltirea lui David, să vedeţi cum Îl şantajează David pe Dumnezeu: „Doamne vino ca să nu râdă popoarele, să nu întorci din cauza mea, din cauza păcatelor mele, Faţa Ta, să nu se ruşineze cei ce nădăjduiesc în Tine, din pricina mea, Doamne. Ce-Ţi va folosi de mă voi pogorî în pământ, oare sângele mai laudă?” Uitaţi cum Îl şantajează David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai încotro, vrei nu vrei mântuieşte-mă. Ce-o să zică lumea?”

Aceasta nu este o blasfemie, nu este o hulă. Acesta este curajul pe care am zis eu că trebuie să-l aibă tinerii şi sufletul omenesc, pentru că la acest curaj ne îndeamnă Hristos, când spune: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” şi când spune: „Fiţi precum copiii!”, adică nu să vă placă ciocolata Milka, ci să nu judecaţi prea mult: „Oare ce va spune Dumnezeu despre mine, dacă eu voi face cutare lucru?”

Nouă nu ne place să ne rugăm, ne irită, ne enervează, şi în mintea noastră sună cuvinte cam de felul: „Mântuitorul a spus să nu ne rugăm mult ca păgânii, dar ăştia au făcut acatistiere de 2 kg! Să citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, înseamnă că am trecut de jumătate, acuş termin!” Suntem făţarnici în faţa lui Dumnezeu! Înţelegeţi? Este o mare treabă să ai curajul de a recunoaşte tu, nu în faţa oamenilor, ci chiar în faţa lui Dumnezeu, să recunoşti că tu n-ai chef să citeşti acatistul [nu să fugi de Dumnezeu de ruşine]. Este un mare lucru, este o biruinţă, este o înfrângere a omului vechi, este începutul smereniei, căci îţi dai seama că, chiar aşa cum eşti tu, Dumnezeu te asistă şi nu doar te asistă, ci chiar atunci, când vei cădea şi vei recunoaşte, şi vei spune: „Doamne, nu îmi place mie acatistul acesta, ajută-mă, nu prea pot să mă rog, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” va veni la tine.

Avem o grămadă de cazuri [în Scriptură] care toate ne învaţă să credem anume astfel în Dumnezeu. Dar noi suntem politicoşi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine dacă eu, de exemplu, în locul acatistului voi citi o catismă din Psaltire sau voi spune „Tatăl nostru”, aşa, cu credinţă, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis să spun „Tatăl nostru”, iaca, eu îl spun, am nădejde, că Tu ai zis”. Să vedeţi că atunci avem mai multă linişte! Şi tot ce facem, să-L avem înaintea noastră pe Dumnezeu pururea. Ce înseamnă asta? Vedeţi cum sunt construite rugăciunile Părinţilor: „Căci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea păcătosului, deci primeşte-mă”. Şantaj! „Tu ai zis să ne rugăm aşa, deci, primeşte rugăciunea noastră”. Şi [aşa] începem a-L trăi pe Dumnezeu cel viu! Aşa se lăudau evreii în faţa noroadelor, că ei cred în Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, deşi noi ştim foarte bine din cursurile de teologie că noi credem aşa, „ne rugăm în Duh şi-n adevăr”, totuşi, ne izbim de o grămadă de formalităţi şi rămânem în ele, nu avem curaj să fim sinceri, nu avem curaj să începem odată, noi nu începem a trăi! Noi încă n-am înţeles de ce Dumnezeu este viu!…

 
 
Pr.Savstie Bastovoi
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments