Ştiţi că omul nu este chiar aşa de prost, încât să schimbe bucuria pe neplăcere.
Şi Dumnezeu ştie asta foarte bine.
Din cauza asta, El ne îmbie, pe cei păcătoşi, zicând că acolo unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul.
Din cauza asta, să ştiţi că oamenilor cu păcate foarte mari le trimite uneori nişte stări harice pe care nu le au o grămadă de oameni care se roagă în biserică şi, să vă spun drept, o grămadă de călugări.
Nu-i o ciudăţenie. Altfel, niciodată păcătoşii nu s-ar fi întors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu ştiu să o definească, mai târziu înţeleg că au fost cercetări ale harului.
Şi ştiţi de ce se întâmplă asta? Pentru că Dumnezeu dă harul nu pentru meritele noastre, nu pentru că am stat nu ştiu cât şi nu ştiu cum, nu pentru că n-am mâncat nu ştiu cât şi nu ştiu cum, ci pentru „duhul umilit şi inima înfrântă”. Uneori aceşti oameni, care de regulă sunt tineri, ajung la înfrângerea inimii pentru că îşi dau seama că ceea ce au crezut ei că este totul, de fapt, nu era nimic.
Şi în înfrângerea aceea pe care ei o suportă şi pe care ei o recunosc sincer în faţa lor înşişi – pentru că cealaltă parte [Dumnezeu] pentru ei nu există, dar se presupune -, pentru această înfrângere Dumnezeu le dăruieşte, uneori, nişte stări pe care ei le caută după aceea şi ajung la Hristos.
Mă gândesc cum le putem noi împăca, pentru că altminteri putem ajunge foarte uşor la o apologie a păcatului, cumva, să ajungem să prezentăm păcatul ca pe o cale mai sigură de a dobândi harul, ca pe o cale mai sigură de a ne întâlni cu Dumnezeu.
Nu este deloc aşa, dar noi, care cel puţin am recunoscut în mintea noastră că există un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iată, când mai uşor, când mai greu, ne menţinem în această legătură cu El, trebuie să avem nu doar o mare înţelegere pentru păcătoşi, ci o dreaptă înţelegere, [pentru că, din felul în care ne raportăm la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].
Să ştiţi că cei care sar ca arşi atunci când le spui că cutare păcătos se poate întoarce foarte bine, că el are uneori trăiri harice de la Dumnezeu, aceştia care se irită, ştiţi de ce o fac, ştiţi de ce nu pot să-i apere pe păcătoşi? Pentru că ei, de fapt, îi invidiază pe păcătoşi. Sunt foarte, foarte mulţi credincioşi în Biserică care, deşi trăiesc în casa lui Dumnezeu dau cu ochiul în afară, se uită în „grădina aproapelui”, cum spune porunca a X-a, poftesc femeia aproapelui, măgarul aproapelui, adică poftesc modul de viaţă al păcătosului. El, deşi este în Biserică, îl invidiază [pe păcătos].
Din cauza asta, îl şi agresează verbal, cu mintea, în tot chipul îl agresează.
El ar vrea ca toate desfrânatele să fie stârpite sau să se pocăiască, să devină călugăriţe cu toate, că „ajunge cât au păcătuit! trebuie să aducă o pocăinţă foarte mare pentru asta!” Invidiază…
„Adică cum, Doamne, eu îs prost, stau aici în biserică, mă rog şi acesta, aşa, face ce vrea el şi la bătrâneţe spune: Doamne, miluieşte! şi-l ierţi? Şi eu adică, eu cum rămân?” Tocmai asta e pilda cu ceasul al unsprezecelea, ceasul întâi. Aici ne tulburăm noi, ceea ce arată că noi habar n-am înţeles ce-i viaţa asta creştinească, noi n-am avut încă nici o bucurie de la Hristos, noi nu că n-am ajuns să-i compătimim pe fraţii noştri, noi chiar îi invidiem!
Suntem de râsul râsurilor! Dar umblăm aşa îmbufnaţi, aşa deştepţi, ştim termeni de la sinoade, date exacte, asaltul sectelor, care unde vin… toate le ştim, dar nu ştim să fim blânzi! Hristos nu a zis: „Învăţaţi de la Mine să înviaţi morţii, învăţaţi de la Mine să faceţi minuni sau să mergeţi pe ape, ci a zis: învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
Noi suntem blânzi, când mergem la părintele nostru duhovnic, suntem foarte blânzi şi foarte smeriţi: ne îmbrobodim, plecăm capul, „blagoslovi-i-i-i-ţi”, vorbim puţin de tot, suntem sfioşi, nu sfioşi, suntem „în rugăciu-u-u-ne”!, suntem absorbiţi, dar în rest… am face noi nişte sinoade şi nişte canoane pentru… „să fie dreptate în lume, ca creştinismul să ajungă la toată inima, c-aşa e poruncă: toţi să creadă, iar ei nu cred!
Trebuie să facem ceva să îndreptăm societatea asta!” Vrem reformă, în Biserică vrem reformă: „Să ne unim cu toţii, să cerem la Parlament să nu mai fie case de toleranţă! Da se poate?! Să se interzică toate astea!”…
Vă închipuiţi cam prin sec. I creştinii adunându-se în jurul senatului roman cerând să închidă băile publice şi să nu se mai danseze, hm?!
Astea nu erau preocupările lor. Tocmai despre ăştia -, că pe atunci cine ara? era Neron -, Pavel spune să vă rugaţi pentru întâi-stătători [chiar şi pentru unul ca Neron, care l-a şi omorât pe Pavel].
Nu erau ei prea aşa creştini [în orice caz, nu erau mai buni decât întâi-stătătorii de astăzi, pe care îi plefturesc unele revistele ortodoxe].
Cum oare?!
Este poruncă să nu ne rugăm pentru ei, „pentru cei cu păcate de moarte – este poruncă -, nu zic să vă rugaţi”. Dar ce face Apostolul Ştefan?
Evreii aruncă cu pietre în el acela ce fel de păcat este, de moarte sau nu? şi el zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. De ce s-a rugat? Încalcă porunca? Nu.
Chiar dacă noi ştim că oamenii ăştia, după toate canoanele, n-ar trebui să se mântuiască, noi nu ne rugăm ca să înfruntăm Biserica, noi nu ne rugăm pentru că suntem mai deştepţi [decât Evanghelistul Ioan] şi decât cei care au făcut canoanele şi au lăsat poruncile, noi ne rugăm pentru că inima asta a noastră ne îndeamnă la dragoste.
Hristos pentru cine a murit? Pentru toată lumea, spune. Nu erau de moarte şi păcatele noastre? Erau.
Sfatul Sfintei Treimi care zice: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, ştia că omul va cădea în păcat, că va trăda, dar l-a făcut. Iată, deci, credinţa şi nădejdea lui Dumnezeu în om până în ultima clipă, până şi pentru cel mai mare păcătos.
Dumnezeu ştia din sfatul dinainte de veci că el va cădea, El ştia chiar că se va pierde, ceea ce noi n-avem dreptul să ştim, noi n-avem voie să gândim, să ştim lucrul acesta, că măcar vreunul dintre oameni se va pierde!
Doar Dumnezeu are acest privilegiu grozav de dureros, de a şti că cineva se va pierde pentru totdeauna, dar pe noi Dumnezeu ne-a scutit de durerea asta şi de cruzimea asta şi noi spunem că toţi se vor mântui. Nu suntem origenişti, ştim că nu toţi se vor mântui, dar inima noastră, tocmai pentru faptul că nu ştim care dintre ei nu se va mântui [şi care da], îi crede pe toţi.
Altminteri, iată că acel cizmar din Alexandria, pe care-l găsim în viaţa Sfântului Antonie, despre care se spune că nu avea altă nevoinţă decât că bătea cuie în cizme şi despre toţi trecătorii pe care-i vedea spunea: „Doamne, aceştia toţi se vor mântui, numai eu nu”, dacă am judeca cu mintea, asta ar fi origenism.
Nu?! Crede în recuperarea tuturor?!
Dar se spune că era mai mare decât Antonie, pentru treaba asta. Aşa că, nu este nici un păcat dacă noi nu ne preocupăm de păcatele altora, până când nu ni le-am rezolvat pe ale noastre.
Să vedeţi că toate păcatele noastre încep de aici, pentru că noi întotdeauna avem de rezolvat problema altcuiva, fie legea nu ştiu care despre nu ştiu ce, despre desfrânate sau despre ce s-a întâmplat în Turcia, că au omorât pe creştini în Iugoslavia. Pentru noi e o nenorocire că au omorât un creştin nu-i aşa? o mare dramă. Am ajuns cu totul necredincioşi!
Ştiţi de ce?
Atunci când Petru îl opreşte pe Hristos să nu meargă la cruce, Hristos îi spune: „Piei înapoia mea, Satano!” Dar noi, când vedem că a omorât cineva un creştin, ne tulburăm grozav: „Trebuie să facem ceva cu turcii ăştia, cu americanii!” Noi nu credem că acest creştin ajunge la Hristos! El este mucenic. Noi nu credem că există viaţă veşnică! şi ne surprindem [asupra acestui fapt] la lucrurile astea atât de simple şi atât de cotidiene.
Zic eu că pentru viaţa creştină este mare lucru să recunoaştem că noi suntem la început [şi că nu-i vremea să schimbăm noi lumea]. Un început este să ne uităm tot mai des în noi înşine şi, cum spune Sfântul Nil Sorski, dacă nu putem să propăşim în virtuţi, măcar să propăşim în vederea propriilor noastre neputinţe, adică să te surprinzi când te-ai iritat, să te surprinzi când ai primit un gând de acesta că turcii trebuie rezolvaţi şi trebuie să mergem noi acolo cu nişte trupe de la ASCOR să propovăduim Evanghelia.
Să ne surprindem la gânduri de astea, să ne dăm seama cel puţin că ele sunt normale, sunt omeneşti, sunt fireşti, dar de fiecare dată când am avut un gând sau altul… că ai văzut un popă gras, să zicem, ceartă gândul, mărturiseşte-l ţie însuţi.
Ei, hai, ţi-a venit, nu-i grav, e omeneşte să-ţi vină, dar la următorul să spui: „Măi, vezi câte parale faci tu cu gândurile astea?
Doamne, iartă-mă, miluieşte-mă, şi pe părintele, şi, pentru rugăciunile lui, iartă-mă”.
Sau de ţi-a venit cutare gând: „Măi, măi, tu vezi că eşti un necredincios?”
Sau ţi-a cerut cineva milostenie şi n-ai avut chef să-i dai, nu spune: „Ăştia toată ziua umblă pe aici, le dai şi pe urmă ei fac păcate cu banii ăştia”.
Să-ţi spui: „Nu-i aşa că eşti un purcel, nu-i aşa că n-ai avut chef să le dai? Doamne, iartă-mă!”
Înţelegeţi? E foarte simplu, întotdeauna avem prilej să propăşim în Hristos, văzându-ne neputinţele astea ale noastre.
Şi această vorbire cu noi înşine despre păcatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun început al rugăciunii, care degrabă ne va aduce dulceaţă şi bucurie.
