Inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! (Sf. Luca)
Viaţa Sfântului Ierarh Luca este o dovadă vie, izbitoare, a modului în care urmarea conştiinţei aduce după sine minunatul acoperământ al harului dumnezeiesc, care te păzeşte, întăreşte şi izbăveşte din toate năvălirile ispitelor şi primejdiilor. Mulţi ne întrebăm ce vom face în vremuri de prigoană, cum vom avea alături de noi ajutorul dumnezeiesc când necazul cel mare va veni. Viaţa Sf. Luca, doctorul fără de arginţi şi ierarhul mărturisitor, stă ca un răspuns strigat către noi: ascultaţi de conştiinţă, şi veţi avea harul lui Dumnezeu asupra voastră.
Nu era timp mai potrivnic pentru ca cineva să devină preot decât anii dezlănţuirii teroarei bolsevice. Pentru chirurgul Valentin Voino-Iasenetki, chemarea apostolică a preotiei a fost mai puternică decât vrăjmăsia vremurilor. O alegere întru totul împotriva mersului istoriei, a raţiunii şi a bunului simţ lumeşti. În acei ani tocmai se declanşase războiul făţiş împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, prin campanii atee anti-religioase în care mulţimea era aţâţată să atace bisericile, să atace preoţii, credincioşii erau ameninţaţi, închişi, exilaţi, împuşcaţi, săvârşindu-se fărădelegi cu ghiotura, într-o dezlănţuire nebunească a forţelor întunericului. Mai mult decât atât, puterea sovietică inventase „Biserica” Vie, o grupare para-religioasă prin care se căuta demolarea Bisericii Ortodoxe din interior. În „Biserica” Vie migrau toţi arhiereii şi preoţii care doreau să slujească regimului sovietic şi nu lui Dumnezeu, iar principiile ei erau asemănătoare aggiornamento-ului: scurtarea slujbelor, schimbarea veşmintelor, a înfăţişării clerului, a tradiţiilor, etc. Modul de aplicare era cel prin forţă şi silnicie.
Doctorul-episcop Luca, in mijlocul oamenilor din spital
Genial, inventiv, dăruindu-şi toată viaţa sa spitalelor, cercetărilor şi operaţiilor delicate, salvând viaţa a nenumăraţi oameni, Sf. Luca era indispensabil până şi aberantei şi ucigaşei puteri comuniste. Fără îndoială, dacă ar fi avut vreo dorinţă de câştig omenesc, vreo înclinaţie către realizarea sa, fie şi profesională, în această lume, Sf. Luca niciodată nu ar fi devenit preot, ci ar fi căutat să intre cumva în graţiile noii puteri. Dorinţa lui a fost, însă, chiar de la bun început, înainte de a se apropia de Biserică, să slujească oamenilor, amintindu-ne, în această privinţă, de un alt mare Sfânt Doctor fără de arginţi şi mare Mucenic, Pantelimon:
„principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”.
Iată cum se raporta la bolnavii pe care îi trata: „cu fiecare rănit el intra într-o legătură sufletească, îşi amintea toate figurile lor, le ştia numele de familie, ţinea minte toate amănuntele legate de operaţie”.
El însuşi spunea:
„Pentru un chirurg nu trebuie să existe „caz”, ci numai omul viu care suferă“.
Şi suferea el însuşi pentru cei pe care nu reuşea să îi salveze:
„suport cu greu moartea bolnavilor după operaţie”.
Astfel, Dumnezeu l-a cercetat şi l-a chemat la cea mai înaltă slujire cu putinţă lăsată de El pentru oameni: slujirea liturgică, episcopală. Intrarea în Biserică a avut loc la o vârstă matură, peste cincizeci de ani. Fusese căsătorit şi a dus o viaţă de familie, având patru copii. Lipsurile mari cu care s-au confruntat mereu nu l-au descurajat şi nici nu l-au predispus să facă compromisuri şi să nu mai asculte de glasul conştiinţei. După moartea soţiei sale, survenită din cauza tuberculozei precum şi condiţiilor precare în care trăiau, la scurt timp, devine preot. În acest context în care oricine purta haină preoţească era identificat drept „obscurantist”, „duşman al poporului” din principiu, riscând nu numai excluderea din societate, o viaţă grea, plină de lipsuri şi de şicanări, dar chiar închisoarea şi moartea, doctorul chirurg Valentin devine părintele Valentin şi începe, spre groaza apropiaţilor, surpriza studenţilor de la facultate (era şi profesor) şi furia autorităţilor, să poarte rasa pretutindeni.
„fireşte, ei nu puteau să înţeleagă şi să aprecieze gestul meu, fiindcă erau îndepărtaţi de religie. Ce ar fi priceput ei dacă le-aş fi spus că la vederea mascaradelor blasfemiatoare şi a batjocurilor îndreptate asupra Domnului nostru Iisus Hristos inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! Şi simţeam că datoria mea este să apăr prin propovăduire pe Mântuitorul nostru jignit şi să laud nemăsurata Lui milostivire faţă de neamul omenesc?”
Modul instransigent în care Sf. Luca se raporta la conştiinţa sa este mărturisit şi de cei care au lucrat împreună cu el:
„În problemele care cereau o decizie pe plan moral, Valentin Felixovici se purta ca şi cum în jurul lui nu ar fi fost nimeni. El stătea totdeauna singur înaintea propriei conştiinţe, şi judecata cu care se judeca singur era mai aspră decât orice tribunal”.
Părintele Valentin, mai târziu episcopul Luca, nu şi-a părăsit nici ocupaţia de doctor şi nici nu şi-a diminuat râvna de a cerceta şi găsi tehnici de operaţie noi. Autorităţile nu pierdeau niciun prilej de a îl obstrucţiona şi se înfuriau pentru faptul că binecuvânta bolnavii înainte de a îi opera sau pe cei care erau pe moarte căuta să îi conştientizeze asupra Judecăţii. Odată i-au scos icoana din sala de operaţii, iar el a refuzat să mai vină la spital. Situaţia s-a schimbat în momentul în care soţia unui membru important de partid trebuia operată imediat. Solicitat, părintele Valentin a cerut ca icoana să fie pusă iarăşi în salon… De altfel, continuarea slujirii sale de doctor s-a prelungit până la o vârstă înaintată. Era deja episcop când a publicat un volum de cercetări asupra chirurgiei, pe care îl semna, de altfel, cu titlul şi numele arhieresc (statul comunist a cenzurat numele de episcop, însă în străinătate a fost publicat ca atare). Activarea ca doctor o făcea din două motive: salvarea oamenilor şi slava Bisericii. Într-adevăr, apariţiile sale la comunicările ştiinţifice, prezenţa sa în spitale, la cursuri, ca preot şi episcop, era o adevărată sfidare faţă de realitatea duşmăniei cu care era luptată Biserica în acele vremuri. Într-un final, şi oricum târziu, când era deja bătrân şi nu mai avea aceeaşi dexteritate în operaţii, a fost nevoit să renunţe la chemarea sa doctorală, însă din alt motiv: autorităţile au interzis cu desăvârşire să mai apară cu rasa pe el la comunicări.
Sf. Luca in exil
Faţă de prigonitori avea o atitudine plină de curaj, mărturisitoare. Chiar la începutul preoţiei sale, participă la un proces al CEKA, o înscenare montată împotriva doctorilor, demolând, pur şi simplu, acuzaţiile cekistului-şef. Astfel de procese erau de fapt linşaje publice, în care nimeni nu avea curajul să demonteze minciunile proferate la adresa victimelor. Dar prigoana l-a atins şi pe episcopul chirurg. Unsprezece ani de zile a fost rătăcit în temniţe, exiluri, iarăşi temniţe, interogatorii pe bandă rulantă… Toată această perioadă a fost înfruntată de episcop cu linişte sufletească şi cu două preocupări: reînvierea vieţii bisericeşti în zonele unde îşi trăia exilul şi vindecarea oamenilor prin munca de la spital. Pretutindeni Sfântul Luca lăsa oamenilor o vie impresie şi le capta dragostea. Consulta gratuit, opera cazurile difice şi fără speranţă, slujea, se jertfea. Iar oamenii vedeau acest lucru. De aceea, de multe ori, autorităţilor le era teamă să îi facă vreun rău şi cu greu reuşeau să îl mute dintr-o parte în alta, datorită poporului care nu de puţine ori se afla în pragul răscoalei pentru iubitul lor episcop şi doctor.
De altfel, aceşti ani de exil în care cu greu a putut să îşi săvârşească slujirea, a lăsat urme de neşters pentru Sf. Luca. Nu pentru că nu a putut îndura greutăţile şi prigoana, ci… pentru că acestea l-au împiedicat în a salva vieţi şi suflete de oameni. Iată ce spunea unui mare şef comunist:
„…am redat viaţa şi sănătatea a sute, poate mii de răniţi, şi probabil aş fi fost de ajutor multor altora dacă dumneavoastră nu m-aţi fi înhăţat fără pricină şi nu m-aţi fi târât unspreze ani prin puşcării şi exiluri. Iată câtă vreme s-a pierdut şi câţi oameni nu au fost salvaţi, şi asta nicidecum din voia mea.” La bălmăjeala comunistului că „trecutul trebuie uitat”, vlădica Luca a şocat din nou asistenţa: „A, nu, scuzaţi-mă, n-am să uit niciodată!”
Episcopul Luca
Ca episcop, Sf. Luca a arătat o grijă la fel de vie şi jertfelnică pentru turma sa, în toate regiunile unde a activat ca arhiereu. A cerut cu putere turmei să nu meargă după „Biserica” Vie, descriind gruparea ca fiind „lingăii puterii sovietice” iar pe „episcopii” săi numindu-i de-a dreptul „mistreţi”. Este osârduitor în a ţine slujbele după tipic, ceea ce ridică uneori nemulţumirile anturajului: „ce, suntem la mănăstire?” Îl doare pentru devastarea Bisericii, împuţinarea preoţilor, şi nu rabdă să vadă preoţi fără sutană, raşi sau tunşi, nici să se facă slujbe prescurtate. Pentru îngrijirea eparhiei sale din Crimeea a dus un război îndelung şi istovitor cu puterea sovietică, ce făcea tot posibil pentru a extirpa „obscurantismul”. După perioada stalinistă, noul val de prigoană fusese inaugurat de Nichita Hruşciov, care „proclamase necesitatea de a termina definitiv cu Biserica”. Faţă de această ofensivă agresivă episcopul Luca încuraja pe credincioşi astfel:
„Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi… Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă… Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Aşa că dacă nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm? N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos, nu poate fi vătămată de nicio propagandă“.
La moartea sa, comuniştii au făcut tot ce au putut să împiedice procesiunea înmormântării. Voiau să oblige lumea să urmeze convoiului doar din autobuze, să le interzică să cânte pe drum şi au interzis traseul pe străzile principale, impunând unul pe străzile periferice. Au făcut totul să şteargă urmele evlaviei faţă de episcop. Dar nu au reuşit întru nimic. Autobuzele lor au rămas goale, oamenii s-au strâns în jurul catafalcului, s-au culcat în faţa maşinii, deviind astfel traseul pe strada principală şi au cântat Sfinte Dumnezeule… toată procesiunea. Circulaţia a fost blocată, toţi oamenii au ieşit pe străzi, pe balcoane, pe acoperişuri. Episcopul Luca mergea la Dumnezeu, iar oamenii pentru care se jertfise îl petreceau, ruşinând silnicia şi surpând tot sfatul cel viclean al prigonitorilor.
În anul 1996 Sfantul Sinod al Bisericii Ucrainiene, atârnătoare de Patriarhia Moscovei, a înscris pe ÎPS Luca în ceata sfinţilor, ca Ierarh şi Mărturisitor al credinţei. În ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele sale moaşte, aduse în Catedrala Sf. Treime din Simferopol.
Citatele şi datele istorice sunt preluate din cartea: Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, Ed. Sophia, Bucuresti, 2006.
Articol aparut in noul numar al revistei PRESA ORTODOXĂ – nr. 5/2009
nota personala:Sf luca al Crimeei a fost recunoscut de Biserica Ortodoxa Romana, in anul 2012.La dezgroparea moastelor sale, s-au gasit trupul putrezit,maini picioare ,cap,etc,dar din tot trupul inima era neputrezita si raspandea un miros placut.