.jpg)
Fiul înviat şi înălţat lucrează în noi prin Duhul Sfântpentru a parcurge şi noi drumul spre starea de fii, în care
trupul e schimbat la faţă sau îndumnezeit prin Duhul.
Hristos Cel înălţat săvârşeşte în noi această lucrare prin
Duhul Său, aşa cum a săvârşit – o şi El în umanitatea Sa cât a
fost pe pământ. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost
dus trupul lui Hristos prin înviere, spre starea de fii
schimbaţi la faţă cu trupul, străluminaţi, îndumnezeiţi.
Lucrarea aceasta a Fiului înălţat prin Duhul este o lucrare de
viaţă făcătoare şi sfinţitoare. Aceasta nu o poate face Fiul cu
oamenii de pe pământ, rămânând El pe pământ, ci numai
după ce a ajuns la capătul deplinei pătrunderi a trupului Lui
de Duhul de- viaţă- Făcător şi Sfinţilor. Lucrarea aceasta
sfinţitoare şi de viaţă făcătoare e şi a Fiului şi a Duhului, sau
e a Fiului prin Duhul.
Astfel, Duhul purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul,
nu numai pent ru a arăta deplina unire în dragoste dintre
Tatăl şi Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându –
se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului,
al Cărui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se
despart prin păcat de Dumnezeu, de- a Se face Însuşi Fiul
om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni
Aceast lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi
prin prooroci, pentru a- i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a- i
atrage şi pe oamenii uniţi cu Fiul prin credinţă spre Tatăl,
umpluţi deplin de Duhul din Fiul.
De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceoconstantinopolitan
nu numai Sfânt şi de- viaţă- Făcător, ci şi
Cel Care a grăit prin prooroci. Cuvântul neîntrupat a pregătit
astfel în prealabil pe oameni pentru lucrarea ce- o va săvârşi
prin Sine, atât cât va fi pe pământ, şi apoi în oameni, după
ce Se va înălţa înviat şi îndumne zei t cu trupul.
Lucrarea revelatoare comună şi complementară a Fiului
şi a Sfântului Duh are o dezvoltare. Paul Evdokimov vede
această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai
vădite ale Duhului şi Cuvântului, mai bine zis ale Ambilor,
arătându – Se când unul, când celălalt mai vădit în această
lucrare comună.
Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în
trup, Care va lucra întâi în mod văzut asupra trupului Său,
nu fără prezenţa lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul
până la înviere, ca apoi să prelungească această împreunălucrare
Hristos nemaivăzut în lucrarea Duhului săvârşindu –
se în mod simţit în înduhovnicirea trupului celor credincioşi,
spre învierea din viaţa viitoare. „Prin spusa proorocilor, tot
Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea
apariţiei Fecioarei şi a acelui «Fie»”37 . Apoi „Cincizecimea
apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântui rii.
Urmând Părinţilor bisericeşti se poate chiar spune că Hristos
este «Marele Înainte – Mergător al Duhul Sfânt»” .38
Pe de altă parte, Evdokimov observa ca Duhul Sfânt şi Cuvântul sunt
mereu împreună, dar într – o perioadă se află Unul pe planul
prim, iar în altă perioadă, Celălalt. „În timpul lucrării
pământeşti a lui Hristos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se
efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, relaţia
cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înălţarea
suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimearestituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi acum Îl
revelează nu în faţă, ci în interiorul ucenicilor Săi.”39
A fost necesară lucrarea profetică a Duhului
Cuvântului neîntrupat, pent ru ca oamenii să creadă în El
când va veni în trup în chip minunat. Şi a fost necesară
venirea în trup a Fiului, pentru ca să înfieze cu adevărat prin Dumnezeu umanitatea în trup, ducând – o la înviere. Dar a fost necesară şi lucrarea Fiului întrupat şi înviat în chip
nevăzut prin Duhul Sfânt, pentru a face pe oameni să
înainteze într -o viaţă pământească după modelul lui
Hristos, spre a ajunge la trupul înviat şi înduhovnicit,
asemenea celui al lui Hristos.
Creştinismul occidental nu dă aproape nici o
însemnătate lucrării Duhului Sfânt în oameni după înălţarea
lui Hristos sau lucrării lui Hristos şi Duhul Sfânt. Se afirmă
în Hristos, separat, un Hristos al discursurilor, nu al harului
necreat din Sfintele Taine, al Celui ce uneşte cu subiectul
nostru energia dumne zeiască necreată, sfinţitoare,
transformatoare, ridicare a credinciosului în alt plan.
Ortodoxia e singura care vorbeşte continuu de lucrarea
Duhului Sfânt cel de viata Faca tor. Cel prin care
Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup înviat,
străluminat, împreună cu toată creaţia. Pentru ortodocşi, nu
ajunge oamenilor să fie iertaţi numai pentru suprameritele
lui Hristos, sau să fie curăţiţi de păcate doar în viaţa viitoare
printr – o credinţă în efectul jertfei Lui, ci viaţa lor creşte în
sfinţenie şi creşterea oamenilor în sfinţenie după modelul
lui Hristos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat,
asemenea Lui, în viaţa viitoare, prin Duhul lui Hristos.
Pentru Ortodoxie Dumnezeu Îşi poate însuşi
umanitatea în mod real, ca mediu de transformare
(transfigurare) şi normalitate asemenea Dumnezei rii în
sfinţenie.
Dar pentru aceasta trebuie să ne silim şi noi să ducem
o viaţă pe pământ pe cât se poate după modelul lui Hristos.
Dar şi această silinţă a noastră de vieţuire ca fii ai lui
Dumnezeu ne este ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe
prin naşterea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă
în Botez. Prin aceasta ieşim din moartea spirituală care e una
cu alipirea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate.
Duhul ne naşte la o viaţă adevărată în Dumnezeu şi ne
susţine în ea; şi aceasta e o înaintarea în sfinţenie.
Mântuitorul promite pe de o parte, pe Duhul ce- L va
trimite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune
că ei trebuie să- L primească prima dată prin Botez, pentru a
se naşte din nou, deci ca fii ai lui Dumnezeu, încetând să fie
robii lumii materiale (Gal. 4, 7- 9). El spune lui Nicodim:
.jpg)
„Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă
şi din Duh,nu va putea să între in Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh,
duh este… Trebuie să vă naşteţi de sus” (In 3, 5- 6, 7). Dar
aceştia se nasc ca fii ai lui Dumnezeu pentru că Fiul lui
Dumnezeu cel întrupat se uneşte cu ei prin Duhul. „Celor ce L- au primit (pe Cuvântul), care cred în numele Lui, le- a dat
putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1, 12).
De aceea preotul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe naşul lui):
„Te lepezi de Satana?” şi: „Te uneşti cu Hristos?” Iar aceasta
răspunde afirmativ la amândouă întrebările. Prin Duhul vine
Hristos, sau prin Hristos vine Duhul lui Hristos Care S- a
înălţat.
Pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele
Domnului Hristos este cerută iarăşi lucrarea Sfântului Duh:
„Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de
sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem:
trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri
ce sunt puse înainte şi fă pâinea aceasta cinstit trupul
Hristosului Tău, iar ce este în potirul, acesta cinstit sângele
Hristosului Tău, prefăcându – le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Este
în lucrare întreagă Sfânta Treime: Tatăl preface darurile, dar
prin Duhul, şi pâinea şi vinul nu se pot preface în Trupul şi
Sângele lui Hristos, fără să vrea aceasta Hristos însuşi.
Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăşi se
produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă
puterea Duhului peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea
păcatelor (In 20, 22- 23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării
păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.
Si sfintirea apei, prin care se sfintesc toate cele stropite
prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos:
în rugăciunea de sfinţire a apei, preotul se adresează Celui
ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Şi acum trimite
harul Prea Sfântului şi de- viaţă- Făcătorul Tău Duh, care
sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta”. Duhul este puterea
suflată de Dumnezeu, care sfinţeşte toate. Duhul purcede
pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a
.jpg)
înălţa viaţa oamenilor şi, când voieşte, a tămădui toatăboala.
Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii
creaţii, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, şi
realizându – Şi lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să
atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creaţia e
atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin
Fiul şi unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului.
Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi
făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în
mişcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul spre Tatăl,
prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul
şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.
Dar să insistăm puţin şi asupra sensului calităţii Duhului ca Persoană de- viaţă- făcătoare şi sfinţitoare, deci şi asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.
Duhul este de- viaţă- Făcător, pentru se scoate pe
oameni din moartea sufletească, încadrându – i în viaţa de un
continut tot mai înalt si tot mai bogat pe cei morţi
sufleteşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin
continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când, în
cântarea întreit sfântă, Tatăl e numit „Dumnezeu”, Fiul,
„tare”, ca Cel Care a învins moartea răbdând – o, Duhului I se
spune „fără de moarte”. El ne- a dat prin naşterea prin Botez
o viaţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere
spirituală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.
Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în
cuvinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit
„Duhul înfierii”. El spune că, devenind prin Duhul fii ai lui
Dumnezeu, ne facem şi moştenitori, împreună cu Hristos ca
om, ai Împărăţiei cerurilor. Însă aceasta înseamnă
preamărirea noast ră cu Hristos după ce am pătimit
împreună cu El: „Şi dacă suntem fii, suntem şi… împreunămoştenitori
cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca
împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că
pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care
ni se va descoperi” (Rom. 8, 17- 18).
Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieţii
noastre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin
duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără
să avem şi pe Hristos, Care ne întăreşte în această pătimire a
înfrânării de la cele rele şi a răbdării unei vieţi supusă
pentru credinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri.
De aceea primim pe Hristos şi ca jertfă în Sfânta Împărtăşanie, ca să
putem suporta şi noi o viaţă de jertfă, nesupusă plăcerilor.
Această viaţă pătimitoare era suportată în Hristos ca foame,
ca oboseala , ca batjocura , ca lovituri, ca răstignire; era o
pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva
ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica
morţii. El ne ajută şi pe noi, prin puterea Duhului dăruit
nouă, să slăbim şi să desfiinţăm patimile plăcerii şi ale
egoismului.
E o mare taină cum Hristos, deşi înălţat la o
viaţă deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă
puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne
nesimţitor la această simţire a noast ră.
E ceva analog cu simţirea mamei care trăieşte durerile copilului, ajutându – l
să le învingă.
Anunţarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să
retrăiască spiritual acele pătimiri şi deci şi pătimirile celui ce
le trăieşte şi el din dragostea pentru El. Iar scăparea de
patimile plăcerii şi egoismului este una cu o viaţă ridicată în
legătură cu Dumnezeu într – un plan care nu mai e inclus în
creaţie, ci într – o trăire mai îndumnezeită, care e una cu
silinţa sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne uneşte tot
mai mult cu El.
Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat
în această viaţă astfel: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici
viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele
ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o
altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea
lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom.
8, 38- 39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea
lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul
nostru ” (II Cor. 4, 10).
„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din
întuneric, lumina», – El a strălucit în inimile noastre, ca să
straluceasca cunostina slavei lui Dumnezeu pe faţa lui
Hristos” (ca om), care „ne va aduce şi nouă… slava veşnică
covârşitoare” (II Cor. 4, 6, 17).
Duhul dumn zeiesc este Duhul de- viaţă- Făcător şi
Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin
Fiul, ajunge până la noi, aducându – ne toată curăţia, slava şi
sfinţenia dumnezeiască.
Duhul se numeşte aşa ca suflare dumnezeiască, sau ca
o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat
până la noi, adiere pe care o simţim dintr – un plan superior
lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăţie. Prin
această adiere în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă e „ca un
vânt”, ca „o suflare” spirituală, deci ca un vânt care are un
glas, „care nu ştii de unde vine, nici încotro se duce”. Astfel
se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul”, după spusa
Mântuitorului către Nicodim (In 3, 5).
În această tainică adiere, cunoşti prin experienţă tainică
pe Dumnezeu, dar şi El te cunoaşte pe tine şi te face să te
cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cunoscând pe Dumnezeu şi
cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta realizare,
nu mai slujeşti lumii trecătoare, ci lui Dumnezeu, Care- ţi
asigură viaţa veşnică. „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu,
slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă, după
ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă dup ce aţi
fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la
stihiile cele slabe şi sărace, cărora voiţi iarăşi să le slujiţi ca
înainte?” (Gal. 4, 8- 9).
Credinta în Hristos, sau constiinţa prezenţei lui Hristos
în sine, nu o poate avea nimeni decât prin Duhul. Aceasta
arată cât de uniţi sunt Duhul şi Hristos în cel credincios.
Dar, pe lângă credinţa în Hristos şi viaţa curată şi iubitoare
de Dumnezeu, Duhul dă fiecăruia şi unele daruri potrivite
firii lui. „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în
Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh… Unuia i
se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia,
după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei” (I Cor. 12, 3- 4, 8). Şi
darurile felurite ale celor mulţi se întregesc între ele şi
folosesc tuturor. Căci calitatea cea mai înaltă, spre care
trebuie şi pot înainta toţi prin Duhul, este iubirea. De aceea,
dacă ar avea cineva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu
are, mincinos este (I Cor. 13). Sfântul Vasile cel Mare a spus
în acest sens că orice dar are cineva, nu- l are numai pentru
sine, ci în primul rând pentru alţii.
Importanţa acordată de Biserica Ortodoxă lucrării
Sfintei Treimi prin Duhul Sfânt în cei credincioşi şi în toată
creaţia, lucrare ce aduce acestora viaţa nouă şi veşnică şi
sfinţenia, se vede din rugăciunea „Împărate ceresc”, adresată
Sfântului Duh, prin care începe Biserica unele din slujbele ei.
În această rugăciune Îi spunem Duhului Sfânt „Împărate
ceresc”, pentru că El ne înalţă în Împărăţia cerurilor, unde
stăpâneşte ca Duh peste cele materiale.
El este„Mângâietorul”, pentru că ne dă mângâiere în greutăţile şi
necazurile vieţii pământeşti. El este „Duhul Adevărului”,
pentru că ne descoperă calea adevărată, care este viaţa în
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, sau Adevărul.
El este „pretutindeni Acelasi”, unind în credinţă şi iubire pe
toţi.
El „împlineşte toate”, pentru că ne scapă de toate
lipsurile, ne dă viaţa în Dumnezeu, care ne satisface în toate.
El este „Vistierul bunătăţilor”, căci toate cele bune ne vin de
la El şi le putem comunica altora. Prin aceasta împlineşte de
fapt toate.
El este „Dătătorul de viaţă”, scăpându – ne de
sărăcia existenţei moarte, dându – ne nemurirea existenţei tot
mai fericite.
Pe El Îl rugăm să Se sălăşluiască întru noi şi să
ne curăţească de toată întinăciunea, sfinţindu – ne, şi, prin
aceasta, mântuindu – ne.
din lucrarea:SFÂNTA TREIME
SAU
LA ÎNCEPUT A FOST IUBIREA.Parinte profesor Dumitru Staniloaie
CategoriiFără categorie
