CREDINȚĂ11 min read

CREDINȚĂ
Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvânt care zice aşa: „Cel ce primeşte

cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Sfântul Marcu
Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis
către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă
de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfântul Marcu
Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui.
Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L
are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. „Cel ce vă
primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi
pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă
şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce
primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul
Însuşi.

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată
că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decât
necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se
declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt
credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfântul
Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.
Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui
zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o
stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele
Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”,
adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti
convins, e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în
legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).
Domnul Hristos nu a zis: „Dacă


n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti
credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa câtă a avut-o! Este foarte
important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la
Dumnezeu.

Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum îi
este credinţa, cât îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în
privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care
o duce este mărturisirea credinţei. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm în viaţă.
Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă
mărturisim că avem credinţă.

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte
pe măsura angajării noastre pentru ea.
Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie,
trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care lar
fi spus, Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi
de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe
care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim.
Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în
condiţiile acestea ne şi mântuim. Omul nu se mântuieşte decât în condiţiile în care
trăieşte.

Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!
În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu
Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.
Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe
Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi
slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi
cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă
veşnică, iar viaţa este fericire.

Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.
Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei
teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios
şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din
credinţa lui şi altora.

Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.
 Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt
mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gând? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu
ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se
gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de
felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari
sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întâmpla nimic
în lumea aceasta decât cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om
credincios are siguranţă.
 De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această
lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întâmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte
Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece
peste necazurile care vin, să poţi rămâne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai
putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile
pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.
Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci
schimbă poziţiile.
Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după
ce ne dă viaţa şi sănătatea şi câte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu.
 Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să
umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.

Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem
ajunge în vârful scării decât mergând din treaptă în treaptă.
Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a
sufletului.

Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la
masă şi s-a dus să mănânce şi el împreună cu obştea mănăstirii.
 Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus.
 După aceea s-au gândit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă.
Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au
întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară şi te-ai
dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit?
 Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. 
Şi ştiţi ce a zis?
 A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când îl alungi se duce şi când îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva:
 Părinte,dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus
în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată
prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că nam
ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.
Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.
Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face
toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Când Îl ai pe
Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gândesc din punct de
vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

  Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o
valoare.
Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate,
un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi câţiva dintre noi, şi a
vorbit în limba franceză pentru cei pe care îi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu
semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om
poate să fie uneori pământ bătătorit, alteori poate să fie pământ pietros pentru
cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pământ cu spini şi alteori poate să fie
pământ care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.

Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rânduieli ca în vreme de
toamnă, când se seamănă grâul, să se citească din Sfânta Evanghelie pilda cu
semănătorul.
 Bineânţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de
agricultură.
 Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i
înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt
semănat. Că nu există numai semănatul de grâu, că nu există numai semănatul de
plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc.
 Eu, de pildă acuma,semăn. Semăn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. 
Unii ca pământ bătătorit, alţii ca pământ pietros, alţii ca pământ împresurat de
spini şi alţii ca pământ care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care
primesc cuvântul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neâmpotrivitoare, cu
inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvântul lui
Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.

Sfântul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. 
Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru
că a citit desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos că cei care au
inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.
Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în credinţă,
că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult.

Sfântul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum
zice Sfântul Apostol Pavel, îl îngâmfă pe om, iar împlinirea cuvântului este
mântuitoare.
 Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngâmfă pe om, îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnându-l la răbdarea tuturor”.
Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără
cultură este mai bună decât cultura fără credinţă.
În România avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?
În România este mai multă necredinţă şi necultură!




Parintele Teofil Paraian
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments