Pentru că toate Îl căutau pe Cel Preaiubit inimii lor

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2013]

16 mai, 2013 by Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…

și a făcut din moartea noastră o ușă spre Împărăția Lui.

O ușă așteptată cu seninătate și încredere în Dumnezeu, atunci când ne dăm cu totul Lui.

Tocmai de aceea creștinii noștri, de foarte de dimineață, merg la mormintele celor adormiți ca să le aprindă lumină, să tămâieze mormântul, să dea milostenie pentru iertarea lor și să se roage pentru ei, să plângă cu ei și să vorbească cu ei, să-și verse inima la crucea lor…pentru că moartea e somn…și așteptare a învierii de obște.

Moartea e o clipă pe lângă veșnicie…numai nouă, celor de acum, pentru că suntem încă în trup, timpul ni se pare mult…

Iar noi nu-i uităm pe ei…după cum nici ei nu ne uită pe noi, pentru că și ei și noi avem suflet viu și rațional, care ține minte toate, care conține amintiri și iubiri care ne leagă.

Suntem și în viața de aici și în viața de dincolo ai lui Dumnezeu, căci cu toții formăm o singură familie, aceea a umanității create de Dumnezeu.

Și dacă păcatul ne separă pe unii de alții, harul e cel care ne unește.

Căci harul lui Dumnezeu, unul și necreat, veșnic și îndumnezeitor ni se face tuturor toate, pentru ca noi să creștem și să înaintăm în viața cu Dumnezeu.

Însă noi înaintăm în viața cu Dumnezeu împreună cu semenii noștri, iubindu-i pe ei și fiind cu ei. Fiind împreună cu toți cei vii și adormiți.

Căci nu putem să excludem pe nimeni de la mântuirea lui Dumnezeu, pentru că El a venit și a pătimit toate pentru mântuirea tuturor.

Însă noi înșine suntem cei care ne excludem din mântuirea lui Dumnezeu dacă găsim că mântuirea e doar pentru noi sau că nu ne trebuie…prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

A-L nega pe El nu înseamnă a-L desființa ci a ne secătui de viață, pentru că El e sursa vieții noastre, a tuturor.

Pentru că noi, ca persoane create de Dumnezeu, nu avem o altă destinație și o altă împlinire decât binele, decât sfințenia, decât curăția dumnezeiască, adică comuniunea cu El.

Și toate sforțările noastre de a ne descotorosi de sub tutela lui Dumnezeu au tot atâta rezultat ca în cazul în care am vrea să nu mai fim oameni, să nu mai existăm sub timp, să nu mai avem soarele deasupra noastră…

Dar dacă ne întoarcem spre noi, dacă începem să ne cunoaștem bine adâncimea sufletului și a vieții noastre, recunoaștem că noi avem nevoie de dragoste, de înțelegere, de bucurie, de simplitate, de lucruri curate și clare, de armonie în viața noastră, de frumusețe.

Pentru că lucrurile care ne caracterizează pe noi sunt cele pe care Dumnezeu le-a dorit a fi amprenta noastră existențială.

Avem nevoie, așadar, de normalitatea vieții cu Dumnezeu.

Avem nevoie să ne iubim confrații noștri, vii sau adormiți, pentru că împreună sunt în inima noastră.

De aceea, în a treia duminică după Paști, le pomenim pe Sfintele Femei Mironosițe ca exemple de iubire și de recunoștință.

Pentru că suntem mai de plâns decât toți dacă avem recunoștință pentru cineva numai când el e printre noi…

Însă iubirea e recunoscătoare pentru ce a primit de la cineva pentru totdeauna…
fapt pentru care ele au venit dis-de-dimineață la mormânt, pentru ca să ungă trupul Lui.

Și în cazul lor nu era vorba doar despre o cutumă, doar despre o îndatorire prevăzută de Biserică…ci despre dragoste.

Căci oamenii care te obligă să faci ceva anume nu te fac să ai dragoste…ci doar teamă față de ei. Sau supunere cameleonică în fața lor.

Dar cei care te iubesc, aceia te iluminează prin dragostea și respectul lor față de tine, pentru că te înalță la o perspectivă nouă, mult mai bogată, asupra vieții umane și a relațiilor interumane.

De aceea Sfintele Femei Mironosițe, de foarte de dimineață, Îl căutau pe Domnul.

Și Maica Domnului era împreună cu ele.

Pentru că toate Îl căutau pe Cel Preaiubit inimii lor.

Dar când li s-a vestit prin Înger că El a înviat…atunci ele au fost stăpânite de…tromos și ecstasis, spune Mc. 16, 8, cf. GNT.

Adică de cutremur, de fiorul sfânt al credinței, al revelării dumnezeiești și de extaz, de vedere dumnezeiască.

Pentru că numai cine iubește cu adevărat pe Dumnezeu, cine are o iubire vie, aprinsă pentru Dumnezeu, Dumnezeu coboară în inima lui cutremurul sfințeniei și acela e cuprins de vedere extatică.

Ați trăit vreodată așa ceva?

V-a răpit Dumnezeu mintea la modul dumnezeiesc?

V-a urcat Dumnezeu mintea de pe pământ la cer, ca să vedeți și să simțiți că El e viu și plin de slavă nesfârșită?

Pe aceste Sfintei Femei, da…El le-a umplut de slava Lui…pentru că ele nu au dormit de dorul Lui…

Ele au venit să își spună inima…și tocmai de aceea lor li s-a dat bucuria învierii Lui.

Căci Cel care a înviat din morți, Domnul și Stăpânul întregii existențe, a umplut viața noastră de bucurie dumnezeiască, pentru că a făcut din prezența slavei Sale în Biserică și în lume însăși împlinirea noastră zilnică.

Pentru că noi nu mai avem nevoie de nimic ca să ne bucurăm clipă de clipă ci numai de împlinirea voii lui Dumnezeu și de faptul de a fi cu El mereu.

Dacă facem binele împreună cu Dumnezeu, dacă trăim cu El tot timpul, atunci bucuria, fericirea, împlinirea sunt răsuflarea vieții noastre.

Tocmai de aceea, cine e mereu praznic, e mereu bucurie.

Bucurie reală, bucurie adâncă, bucurie sfințitoare, bucurie care umple de pace și pe alții…și nu bucurie de rânjet, de fațadă, de ochii lumii…

Cine se joacă de-a bucuria, cine mimează bucuria…elogiază, de fapt, tristețea.

Iar tristețea e urmarea păcatului, e conștiința grea, e lene care domnește peste noi, e infatuare, e nesimțire, e degringoladă interioară…pentru că nu are intimitate cu Dumnezeu.

Bucuria țâșnește din Dumnezeu în viața noastră, pentru că bucuria e har, e coborâre a slavei Lui în locul cel dinlăuntru al ființei noastre, acolo unde ne luminăm prin pocăință și prin înțelegere duhovnicească, prin dragoste și prin iertare.

Bucuria vine la urmă…după ce împlinim toate ale Lui după puterile personale.

Bucuria urmează împlinirii poruncilor Lui…pentru că urmează pocăinței, urmează îndreptării, urmează curățirii interioare.

Și când zâmbim ca niște măști…zâmbim postmodern.

Dar când zâmbim cu zâmbetul lui Dumnezeu zâmbim veșnic și acel zâmbet e unul al întregii noastre ființe și nu doar al feței.

Pentru că în Biserica lui Dumnezeu asceza ne înfrumusețează, ne face zâmbet din interior și nu cosmetizarea pielii.

Dimpotrivă, bijuteriile, cosmetizările trupului, hainele la modă, manierele elegante, perspectivele utilitariste, pleziriste asupra vieții nu spun nimic profund despre noi ci despre conformismul nostru cu un mod de-a fi secular.

Spun cât suntem dispuși să nu fim noi…ci să fim o toană.

Să fim o idee a altora…cel mai adesea necunoscuți nouă…

Însă dincolo de cum ne vrea lumea/ societatea să fim…există un mod mult mai profund de existență…și acela e ce dorește Dumnezeu să facă din noi.

Iar Dumnezeu dorește să facă din noi ce a dorit să facă dintotdeauna: să ne facă Sfinți.

Iar Sfântul nu este un ridicol, un anacronic, un bădăran pe motive religioase, un fanatic, un extremist…ci, dimpotrivă, un om al timpului său, care vrea să trăiască cu Dumnezeu și care se lasă învățat de Dumnezeu despre cum se poate trăi în orice secol împreună cu El.

Căci secolul I după Hristos nu a fost creștin pentru că toți erau creștini ci pentru că în secolul I, ca și în secolul XXI, cine a vrut să fie creștin…a fost creștin în ciuda tuturor lucrurile necreștine ale vieții cotidiene.

Viața seculară nu e creștină…ci telurică, plină de plăceri și de aspirații pământești.

La școală și în societate înveți cum să îți câștigi existența, cel mai adesea în detrimentul altora, cum să te iei la întrecere cu alții, cum să fii cel mai bun, cel mai performant…însă doar Biserica te învață în această lume, prin Tradiția ei preasfântă, adevărata raportare la viață și la semeni.

Că nu e important să fii cel mai bun, cel mai performant, cel mai cunoscut…dacă prin asta devii inuman.

Ci viața adevărată e viața care te umple de slava lui Dumnezeu, care te împlinește în relație cu El și care te face om profund…și nu unul care urmărește tot timpul să dea bine în fotografii și în ochii altora.

De aceea, Sfintele Femei Mironosițe, despre care vorbește Evanghelia de azi în Mc. 15, 40, nu sunt femei de Playboy ci femei ale Împărăției lui Dumnezeu.

Adică nu sunt femei care se dezbracă…și singura lor „virtute” e că din nerușinarea lor fac bani…ci sunt femei care se îmbracă în harul lui Dumnezeu și în sfințenie, adică în realități dumnezeiești care le personalizează.

Și femeile despre care vorbesc Evangheliile, femeile care Îl iubesc pe Dumnezeu…trăiesc și azi, au trăit și ieri…și, cu harul lui Dumnezeu, vor trăi și mâine…și ele vor fi judecata acelora care spun că nu se mai pot sfinți oamenii și azi.

Ba da! Oamenii se sfințesc și azi, pentru că se sfințesc împreună cu Dumnezeu.

El e sfințirea noastră, pentru că de la El e toată sfințenia în cer și pe pământ.

Iar acum, și la judecata Lui, și în Împărăția Lui, vom vedea cu toții acest mare adevăr: că nu toți s-au pierdut, că nu toți au trăit pervers, că nu toți au fost măști ci unii au trăit cu Dumnezeu și întru slava Lui.

De aceea, câți suntem credincioși să trăim întru înnoirea vieții!

Să trăim întru înnoirea interioară a duhului nostru, în care, pe fiecare zi, ne umplem de ungerea cea sfântă a lui Dumnezeu, trăită întru conștiență.

Pentru că nu suntem singuri chiar dacă suntem părăsiți de oameni, nu suntem triști dacă El e Cel ce ne bucură inima, nu vom fi dezamăgiți pentru că El e nădejdea noastră.

Așadar să ne bucurăm întru El, întru Cel care ne vindecă rănile și ne înfrumusețează mintea!

Să ne bucurăm întru Cel ce nu ne minte și nu ne înșală așteptările.

Pentru că de la El, cu El și întru El e bucuria noastră, întru Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cei împreună-veșnici și deoființă cu El, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!