Sunt tanar,la ce-mi poate folosi biserica?10 min de citit

Sunt tânăr, la ce-mi poate folosi Biserica?Rânduri ca acestea nu se vor în ruptul capului o dăscălire doctă din partea-mi adresată unora mai mici ca mine, cumva de pe piedestalul aceluia care se consideră cu multă experienţă de viaţă, care dă pe dinafară eventual în direcţia acestora mai mici. Îmi amintesc de altfel propria-mi reticenţă cu care primeam la anumite vârste „morala” celor mari îndreptată spre neastâmpărata mea persoană. 

Rândurile acestea sunt deci, simplu, o mărturie a propriei căutări. Fac parte din categoria celor care s-au ferit de Biserică în primii ani ai tinereţii lor. Nepăsare, indiferenţă, necunoaştere, explicaţii se pot găsi. În fond, îmi dau seama azi, dacă Hristos nu s-a făcut descoperit în inima ta, ai cel mult o vagă idee despre ce înseamnă ea în realitate. Cu atât mai puţin ce înseamnă omul, ce însemni chiar tu însuţi într-o perspectivă care să depăşească orizontul temporal imediat. 

Bruiat lăuntric de tot felul de poticneli în raport cu ceea ce percepi tu a fi „căderile” celor angajaţi într-un mod de viaţă altul decât al tău, cum sunt cei care duc viaţa Bisericii sau chiar o reprezintă în ochii tăi, „vederea” ta te împiedică să te prinzi de un lucru esenţial: că-ţi convine sau nu, că vrei să fii la curent cu asta sau nu, în pofida neputinţelor omeneşti de tot felul, Taina creştină continuă să se întâmple sub ochii tăi, cu lumea, cu oamenii în general, şi posibil chiar cu tine însuţi. Astăzi îmi este limpede că aceste neputinţe se văd cu precădere din exterior, nu pentru că dacă eşti în interiorul Bisericii ţi-ai anihilat spiritul critic, ci pur şi simplu pentru că, fără Hristos lucrător în inima ta, atenţia îţi stă la mizeria altuia şi nu la propria ta stare de cădere.
Descoperirea Bisericii în inima mea, mai curând nelămurit la început, iar apoi ca lucrare învăluindu-mă misterios cu tot mai multă putere, a însemnat în mine întâlnirea uimitoare cu Prezenţa care umple acolo unde nici o alta prezenţă omenească, în profundul inimii mele, nu a arătat tăria şi competenţa necesare. Astăzi îmi dau seama că dintru început şi până acum lucrurile au rămas neschimbate : nu mă pot dispensa de ce pune Dumnezeu în lăuntrul meu din simpla constatare că nimeni nu poate umple în mine aşa cum umple El. 
Aviz deci celui care umblă din „fericire” în „fericire” fără să fie niciodată fericit: oare Dumnezeu nu ne vrea fericiţi? Hristos a adresat lumii „Fericirile” Sale acolo sus pe munte, ni le-a adresat nouă tuturor, dar trebuie cumva să urci spre mai sus ca să ai urechi să auzi şi să înţelegi. Această urcare ne priveşte pe toţi, cui nu-i face bine aerul curat şi puternic de munte? Şi mă refer la aerul întărit de harul dumnezeiesc pe care îl respiră prin propria rugăciune cel în urcare către propria desăvârşire. 
Am învăţat deci, în chip onest şi recunoscător faţă de tot binele pe care l-am primit, să caut şi să cultiv această Prezenţă, descoperind astfel prin proprie experienţă una din raţiunile de a fi ale Bisericii: să mă „îmbunătăţească”, ca drum trecând de la păcat (se poate spune şi moarte, în fond când eşti rănit de păcat eşti mai mult mort decât viu) la viaţă (asta nu are de-a face cu vreo întreprindere moralizatoare şi pietistă, pentru că păcatul nu e o problemă ideologică, ci adevărată ratare a ceea ce ţine de acea plinătate de viaţă care ar trebui să ne fie cunoscută nouă tuturor), să învăţ să fiu om (creştinul are un avantaj incredibil, are în faţa lui un model dumnezeiesc de om, Hristos, omul aşa cum l-a vrut Dumnezeu).
Descoperirea Bisericii mi-a dat mai multe veşti cu adevărat bune pentru propria-mi persoană:
          1. că Dumnezeu există (ce uimire!) 
          2. că contez pentru El (copleşitor!) 
          3. că darurile pe care le-am primit, şi continui de atunci să le tot primesc, nu sunt decât începutul 
Dacă prima a dat sens întregii mele vieţi, în sensul de a pricepe că ceea ce se întâmplă cu noi nu este iraţional, că poartă sens, că este în relaţie cu Cineva care înţelege, ne înţelege, mă înţelege pe mine personal, cea de-a doua efectiv m-a copleşit prin importanţa ei: eu, o biată furnicuţă în acest Univers care se întinde în lung şi în lat, în timp şi în spaţiu, contez pentru Cel care a făcut totul, pentru că în Taina Lui, de neexplicat pentru mine, ştie să fie Părinte (şi) unuia ca mine. Când spun părinte o spun în sensul de acea proximitate personală despre care avem oarecum idee prin viaţa de familie, mai ales dacă am avut şansa unor părinţi buni şi iubitori. Iar unui părinte, ştiu sigur mai ales de când am copii, îi pasă real de copilul său. A treia veste bună continuă şi acum să mă copleşească în fiecare clipă : Dumnezeu nu poate lucra decât minunat, minunându-mă fără încetare de ceea ce poate face cu mine, din mine, pentru mine.
Unui tânăr ca mine, tânăr la vremea aceea cu vârsta, dar suficient de obosit de încercările de exercitare a propriei libertăţi în tot felul de tendinţe în fond perisabile şi murdăritoare pentru propria-mi persoană, cuvântul evanghelic „veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi !”, îmi amintesc limpede, a răsunat viu. Problema era că viul cuvântului contrasta la epoca respectivă cu ceea ce percepeam eu a fi preoţii (cine ar fi crezut că voi ajunge eu însumi preot? evident că dacă mi-ar fi spus cineva la vremea respectivă, aş fi leşinat de ras, dacă nu cumva l-aş fi considerat de-a dreptul pierdut cu mintea), îmi păreau nişte persoane îmbrăcate în negru, în chip necesar foarte serioase, întristător de grave şi care nu puteau după mintea mea să îmi împărtăşească ceva care să nu fie întunecat şi plictisitor.
Cum să trăieşti însă cuvântul evanghelic (care înseamnă: «veste bună»!) fără chipul de Părinte care să-i dea viaţă concret în tine, in inima ta, prin prezenţa sa? Şi cum să ai idee să cauţi Părinte la o vârstă la care tendinţa este să încerci cu orice preţ să-ţi descurci propriile intimităţi singur, la o vârstă la care sfatul colegilor şi prietenilor pare în ochii tăi prioritar faţă de „morala” părinţilor, care cum să înţeleagă ei problemele tale cu abordarea lor de „oameni mari”?
Personal, pornind mai ales de la experienţa propriilor mele prostii şi spărturi de cap pe care mi le-am permis ascultându-mă doar pe mine sau pe alţii cu înţelepciune în fond similară, am început să umblu spre a găsi sprijin, şi deci un Părinte căruia să-i pese efectiv de mine, şi care să ştie să păstreze secretul propriei mele intimităţi (aşa am descoperit că garanţia absolută o ai tocmai în Biserică, prin spovedanie, nimeni nu va scoate ceva în exterior de acolo). Un Părinte de care să-mi fie drag, să simt că e valabil ce-mi spune.
Mărturisesc că am găsit, nu mulţi, câţiva, puţini, dar care au fost efectiv începutul relaţiei mele cu Dumnezeu în Biserica pe care am priceput-o în sfârşit ca fiind adunarea, într-o frăţietate uriaşă de mărturisire întru credinţă, a tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi care în consecinţă sunt armata lui bună, care face binele într-o lume înstrăinată de El. Aceşti unul, doi, trei Părinţi mi-au arătat de la început o capacitate uimitoare de a se investi în mine, de a mă iubi fără nici o condiţie, de a descoperi în mine lucruri frumoase acolo unde alţii mă judecau fără drept de apel şi nu-mi dădeau în fond nici o şansă spre îndreptare. Am descoperit astfel, în prelungire cu ceea ce Dumnezeu pusese ca simţire în chip direct în mine, lăuntric, că prin Părinte trăirea mea se confirma şi se amplifica. 
Astfel am descoperit un drum al meu de care sunt până azi bucuros, pentru că, chiar şi la două mii de ani distanţă în timp de apariţia în lume a creştinismului, simt cumva că pentru mine creştinismul a început acum, odată cu propria-mi înviere întru Hristos. Biserica nu înseamnă ziduri, ci oameni vii. Mi-a trebuit timp sa pricep asta. Viul pe care îl transferă Biserica în viaţa mea este pentru mine lecţie fundamentală a Bisericii. Biserica sunt oameni care experimentează în chip tainic, pornind de la interesul firesc al căutării de soluţii viabile pentru însăşi viaţa lor, prezenţa dumnezeiască. Experienţa lor mă interesează pentru că e vie, pentru că transferă viul acesta în viaţa mea. 
Ca tânăr, căutarea aceasta de soluţii este ardentă, dar nu ştii neapărat să ceri sfat de la cei mai încercaţi ca vârstă pentru că atenţia ta e în special la nivel orizontal, la cei ca tine în mijlocul cărora vrei să te afirmi, să fii tu însuţi. Acest «tu însuţi» este însă posibil nu căutând ineditul cu orice preţ, nu atât vestimentar, ocupaţional sau financiar, ci pur şi simplu dacă răspunzi chemării tainice a lui Dumnezeu în inima ta nu se poate să nu te poarte El Însuşi în chip minunat spre împlinirea acelei persoane unice şi irepetabile în toată istoria neamului omenesc care Te-a vrut dintru început. 
Ce aplatizează pe om şi îl poartă spre depersonalizare e tocmai păcatul: harul lui Dumnezeu este garantul cel mai eficient în Univers în privinţa libertăţii personale, Dumnezeu nu te va forţa niciodată cu nimic, însă păcatul o poate face pentru că te introduce în stări în faţa cărora nu ai puterea să spui nu, deci nu mai eşti liber. Îmi pare deci că un tânăr onest până la capăt cu sine însuşi, însetat să simtă libertate profundă în tot ce trăieşte şi face, o poate învăţa în special de la cei care sunt tot mai liberi pe măsură ce cresc în vârstă, ca unii care trăiesc efectiv încredinţaţi Celui aflat deasupra oricărei determinări şi limitări. Asta se descoperă în viaţa Bisericii.
pr. Răzvan Ionescu.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments