Sf.NECTARIE de la Eghina-intalnirea sub maslin

Întâlnirea de sub măslin

Kostas fusese jandarm, jandarm pus să păzească un depozit de muniţie. O slujbă plicticoasă şi grea, mai ales că, pe timpul verii, fiecare colţ de piatră din insula Eghina dogorea de arşiţă. Dar năpasta vipiei îi era mai tot timpul domolită de discuţiile cu stareţul Nectarie. Om bun, blând şi cuviincios (măcar de ar fi toţi preoţii din Atena ca el!), monahul încercase mereu să-l con­vingă de existenţa lui Dumnezeu, dar Kostas părea din piatră. Curgeau şiroaiele de sudoare pe fruntea albă a lui gheronda Nectarie, încercând să-i dovedească nevă­zutul, să-l facă să accepte imposibilul. Doar seara, când soarele scăpăta peste piscul muntelui Oros, înroşind marea şi alungând din livezile de măslini boarea de miresme, mai, mai că ar fi fost gata să-l creadă! Era atâta frumuseţe în jur încât, cine ştie, poate că lu­mea chiar fusese zidită de o fiinţă atotputernică, de a cărei măreţie nu suntem vrednici. Dar tot nu se lăsa înduplecat. Prea erau grele şi ciudate toate „poveştile” stareţului: naşterea lui Iisus dintr-o Fecioară, mer­sul pe apă, Învierea din morţi şi ridicarea la cer. Mai bine era să rămâi realist şi cu picioarele pe pământ. O viaţă avem şi trebuie să ne-o trăim!

Aşa gândise jandarmul nos­tru şi astăzi de dimineaţă, când coborâse de pe vapor. În port se întâlnise chiar cu stareţul Nectarie.

Parcă-l aştepta, deşi nu se mai văzuseră de trei ani şi mai bine.

Bătrânul monah era vesel şi senin ca de obicei, cu frun­tea aceea înaltă şi albă, pe care nu se lipea fir de griji. Hotărât lucru, omul acesta avea o taină. S-au aşezat, ca de obicei, pe băncuţa de sub măslin, cea cu vedere la mare, şi au început să vorbească. Doar că acuma stare­ţul păruse mai tăcut, alegându-şi mai greu cuvintele. Lui Kostas îi stârnise mare bucurie întrevederea aceas­ta. Nu se dumirise până acum cât de mult îi lipsise pă­rin­tele Nectarie în anii cât fusese plecat din Eghina. La despărţire îl îmbrăţişă cu lacrimi în ochi, ca pe un prie­ten bun. Şi cum căldura zilei începuse să crească, înain­te de a se îndrepta spre cazarmă, Kostas intră să se ră­co­rească într-o cafenea, unde întâlni câţiva colegi mi­litari. Se îmbrăţişară, apoi Kostas le povesti despre întâlni­rea cu stareţul… Camarazii îl priviră ca pe un nebun. Ce tot vorbea? Care stareţ? Bătrânul Nectarie murise de mult, să tot fie trei ani de-atunci… Uimit şi ne­li­niştit, Kostas se hotărî pe loc să urce la mânăstire ca să vadă dacă ce aflase este adevărat. A plecat în fugă. Nici nu le-a mai dat bineţe amicilor din cafenea… Dar maicile de la mânăstirea unde vieţuise Nectarie i-au adeverit cele aflate. Stareţul era mort! „Mort?!” „Mort de mult, de peste doi ani!” Plecase la Domnul la scurtă vreme după ce el părăsise insula. Kostas ră­mase înlemnit, pe marginea mormântului înecat în flori, frământând în mână o batistă pe care o umpluse de lacrimi. Ştia foarte bine că se întâlnise dimineaţa cu stareţul. Stătuseră amândoi sub măslin, şi părintele Nec­tarie se străduise, ca de fiecare dată, să-l conver­teas­că la credinţă. Încre­menit pe marginea mormân­tu­lui, Kostas simţi brusc că aici, la mormântul lui Nec­tarie, stareţul va vorbi mereu cu el. Ca şi în dimineaţa asta. Ca şi odinioară. Şi că-l va duce spre Dumnezeu.

O scrisoare trimisă lui Iisus

Silivria era, la mijlocul secolului XIX, o cetate mică, pe malul mării Marmara. Fusese pe vremea bi­zan­tinilor o mare glorie, din care rămăseseră doar rui­nele albe, bătute de soare, şi nostalgia neamului gre­cesc, obidit de mai bine de patru veacuri de turci. Acum, visele locuitorilor cetăţii erau purtate de vânt şi de corăbii spre Istanbul, străvechiul Constantinopol, oraşul care palpita încă de viaţă şi de care o despărţeau doar 67 de kilometri. Aici, în Silivria, s-a născut Sfân­tul Nectarie, pe 1 octombrie 1846, chiar în ziua în care biserica prăznuieşte „Acoperământul Maicii Domnu­lui”. Un prunc sărac, venit pe lume într-o familie umilă, dar credinciosă. Era al treilea copil din cei şapte şi a primit la botez numele de Anastasie, numele Învie­rii Domnului. Când a împlinit 14 ani, a trebuit să-şi caute norocul în lume, căci părinţii nu-l mai puteau ţine. A plecat şi el, ca mai toţi cei din Silivria, să-şi gă­sească de lucru la Istanbul.

Avea însă o dorinţă fierbin­te, să studieze scrierile părinţilor bisericii, ca mai apoi să le poată vesti oamenilor Evanghelia. Odată ajuns în marele oraş, a intrat ucenic la un negustor de tutun. Muncea de dimineaţa până seara, pentru un blid de mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Nici vorbă de bani sau măcar de haine. Când i s-a rupt şi cămaşa de pe el, Anastasie s-a sfiit să mai meargă duminica la biserică. Deşi îi era foarte dragă liturghia, şi-şi petrecea tot tim­pul liber rugându-se, i se făcuse acum ru­şine de privirile isco­di­toare ale celorlalţi creştini. Aşa că, în nai­vitatea copilăriei, s-a gândit să-i scrie o scrisoare chiar lui Hristos! A ticluit-o în­delung şi nu s-a rugat decât să-i trimită nişte hai­ne, cu care să poată merge la biserică. Atât! A pus-o apoi într-un plic, a lipit timbrul şi a scris la destinatar – „Lui Iisus Hristos, în ceruri.” S-a întâmplat însă ca un negustor în­stărit, venit în prăvălia unde lucra Nectarie, să ia această scrisoare pen­tru a o pune la poştă şi, văzând destinaţia exo­tică, să o deschidă şi să o citească. Mişcat până în străfunduri de dure­rea micului Anastasie, i-a răspuns chiar el la scrisoare, ca din partea lui Iisus, punând şi o sumă de bani înăun­tru.

Pentru sărmanul copil toată împrejurarea a fost un miracol. Fericit, el va începe să studieze asiduu din scrierile bisericii ortodoxe, pentru a culege sfaturi ne­ce­sare unei vieţi creştine. Copia apoi aceste cuvinte înţelepte pe hârtia în care învelea pa­chetele de tutun ale clienţilor. Când aceştia îşi desfă­ceau marfa acasă, găseau acolo şi câte un sfat care, cine ştie, le putea schimba viaţa. Mai târziu, Sfântul Necta­rie va edita toate aceste maxime ale sfinţilor într-o cule­gere despre care spunea, adesea, că are cuprinsă în ea toată înţelep­ciunea creştină.

Învăţătorul călugăr

Catedrala Sfântului Nectarie din insula Eghina

La Constantinopol, seara, când briza începe să adie dinspre Golful de Aur şi larma precupeţilor se potolea, Anastasie îşi începea drumul lăuntric. La început citea din cărţile împrumutate de la biserică. Apoi se ruga. Îndelung, fără să ţină seama de timp. Se ruga pentru familia-i năpăstuită, pentru oamenii cu care se întâlnea zilnic, dar, mai ales, se ruga ca Domnul să-l folosească în lucrarea de mântuire a oamenilor. Să-l aşeze ca o săgeată într-un arc şi să tragă cu el, ţintind inimile lor. Şi ruga i s-a împlinit. Un creştin i-a văzut înţelepciunea şi l-a recomandat să fie învăţătorul copiilor sărmani de la Şcoala Metocului Sfântului Mormânt din Constanti­nopol. De acolo a ajuns învăţător în insula Hios, unde păstorea un mitropolit evlavios. Aici şi-a aşezat el te­me­liile sfinţeniei. Viaţa sa nu are nimic spectaculos. Nici isprăvi ascetice ieşite din comun, nici vreo mărtu­risire chinuitoare. Nu a trăit nicio clipă în pustiu, ci prin­tre oameni, în mari oraşe, la fel ca noi toţi.

O viaţă obişnuită, de la un capăt la altul. La fel cum iubirea nu este ieşită din comun. E felul de a fi al omului. Copiilor din Hios le preda nu după manuale, ci după cărţile bise­ricii. Şi, odată cu buchiile, le picura în suflet credinţa în Iisus. Făcea, în sfârşit, ceea ce-şi dorise întreaga viaţă – vestirea evangheliei, învăţătura iubirii. Şi totuşi, în adâncul sufletului, nu era împăcat. Ar fi vrut să se dăruiască mai mult. Deplin. Aşa a ajuns călugăr. A in­trat în mânăstirea Nea Moni de pe insula Hios, aşezân­du-se sub ascultarea unui bătrân monah, părin­tele Pa­homie. De la el a învăţat să aibă răbdare, să deose­bească duhurile şi, mai ales, să iubească. În asta s-a desăvârşit. Când a fost destul de întărit pe drumul ne­voinţei, a primit harul preoţiei şi, odată cu el, un nou nume – Nectarie.

Încercări

Insula Eghina

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Cairo era deja un important oraş al Africii. O mare comunitate de greci ortodocşi locuia aici, îndeletnicindu-se cu negoţul. Îşi clădiseră şi o catedrală impunătoare, aşezată în vechiul centru al urbei, aveau şi preoţii lor, şi slujbe în limba străveche, cea în care fuseseră scrise Scripturile. Aici avea să fie trimis ca slujitor părintele Nectarie, după terminarea facultăţii de teologie. Patriarhul ortodox Sofronie, care locuia în Alexandria, avea nevoie de un păstor iscusit şi râvnitor faţă de cele sfinte. Nectarie nu l-a dezamăgit. Predica aşa cum nimeni nu o mai făcuse. Simplu, pe înţelesul tuturor şi cu multă căldură. Creş­tinii l-au îndrăgit pe loc. Aşa a ajuns să fie uns Episcop de Penta­pole şi să-i fie încre­din­ţat spre păsto­rire tot ora­şul Cairo, fiind, în acelaşi timp, şi secretar patriarhal. Dar râvna sa nu a rămas neobservată. Invidioşi, ceilalţi clerici au înce­put să-l vorbeas­că de rău. Îi speria de­di­caţia sa pentru cele sfinte şi iubirea de să­raci. Şi cum patriarhul era bă­trân, s-au gândit că atunci când Nectarie va ajunge pe tronul de la Alexandria va înstrăina toate averile bisericii, lăsându-i în sapă de lemn. Aşa că au intervenit pe lângă patriarh, spunându-i să-l alunge. Bătrân şi neputincios, Sofronie l-a înştiinţat pe tânărul episcop Nectarie că trebuie să plece. Oriunde doreşte, numai să plece. Pe cartea cano­nică, patriarhul a scris şi o motivaţie căznită. Episcopul Nectarie trebuie să pără­sească Patriarhia Alexandriei, căci nu se poate obiş­nui cu clima… Aşa a ajuns părin­tele Nectarie înapoi, la Atena. Era în anul 1890 şi el ră­tăcea pe străzi, fără o leţcaie în buzunar. Un episcop cerşetor! O femeie mi­losti­vă şi foarte săracă l-a luat în gazdă. Zile întregi s-a hrănit doar cu măsline şi pâine. Ajunsese atât de slăbit de foame, încât scria că îi vine greu să iasă din casă, pen­tru a merge în audienţă la Ministerul Culturii. În cele din urmă, oficialii i-au găsit o slujbă. Urma să fie pre­dicator. Şi asta a fost vreme de trei ani de zile. Se spu­ne că la primul său cuvânt, creştinii din biserici au fost atât de uimiţi de vorbele sale, încât la sfârşit au izbucnit în aplauze. Harul său răzbătuse prin suferinţe.

Printre copii

În mijlocul mulţimii, la o zi de sărbătoare

E dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, iar elevii încă dorm. Prin curtea Seminarului Teologic Riza­reios din Atena trece un bătrân. Zvelt şi senin, îmbrăcat într-un halat ponosit, mătură cu grijă fiecare alee, apoi trece în clădire şi spală pe jos. Atunci când încep orele, totul străluceşte. Nimeni însă nu ştie că el, smeritul măturător, este chiar părintele Nectarie, direc­torul întregii şcoli teologice, predicatorul atât de res­pectat, fostul Episcop de Pentapole. De câteva luni, îngrijitorul şcolii căzuse bolnav la pat, şi în acele tim­puri grele, asta însemna pierderea slujbei. La începutul secolului XX, nu existau nici concedii medicale şi nici asigurări de sănătate. Munceai atât cât puteai, iar când nu mai erai în stare, erai concediat. Părintele Nectarie ştie asta. Dar mai ştie şi că îngrijitorul e un om harnic, care are acasă copii de hrănit. Aşa că, pentru a nu afla nimeni de absenţa sa, preferă să fie el măturătorul şcolii, să spele pe jos şi să-i trimită bietului om în fiecare lună salariul. Şi asta nu e tot. Când elevii sunt neastâmpăraţi, părintele Nectarie, directorul cu inimă de mamă, îi cheamă în cancelarie şi le spune pedeapsa. Nu le face nimic însă şi ia asupra lui pedeapsa lor. Pen­tru fiecare năzbâtie, nu pune nimic în gură zile întregi. Nimic. Post negru. Fără pâine şi fără apă. Şi toţi ştiu asta. În primul rând vinovaţii. Aşa că fiecare elev în­cearcă să fie mai bun, mai silitor, mai cuminte. Ca să nu-l supere pe părintele Nectarie. Să-l lase să mănânce.
„Pe mine, chipul său mă atrage ca un magnet. Mi-e cu neputinţă acum să mă mai despart de el. Acelaşi lu­cru îl mărturisesc şi colegii mei. Îl vezi trăind în lume, existând ca toţi

La bătrâneţe, slujind

ceilalţi, stând de vorbă cu lumea şi, totuşi, simţi că nu este al lumii, că nu are nicio legătură cu ambiţiile, aşteptările şi visele oamenilor obişnuiţi din jurul nostru. Părintele Nectarie se roagă firesc, fără exagerare, zi şi noapte, îi iubeşte pe toţi deopotri­vă şi visează cu teamă la împărăţia neînserată a lui Dum­nezeu. În jurul meu vieţuiesc aproape 100 de ti­neri, cu caractere diferite, înclinaţi din fire să gân­dească lumeşte şi să nu răspundă pentru faptele lor. La fiecare abatere se fac mici şi se ascund, dar nu ca să nu-l mânie pe preasfinţitul nostru director, ci ca să nu-l întristeze cu greşelile lor şi să nu-l silească să lă­crimeze şi să se pedepsească pe sine, lipsindu-se până şi de pâinea atât de necesară”, scrie cu emoţie unul dintre elevii părintelui Nectarie.
Şi părintele director mai face încă ceva. Dacă vreun elev se îmbolnăveşte, are el grijă să cheme doctori, să poruncească leacuri şi, mai ales, rugăciune. De rugat se roagă cu toţii, elevi şi profesori. Şi postesc. Aşa s-a ajuns la adevărate minuni. Cum a fost cea cu acel băie­ţel pe care doctorii l-au trimis înapoi la seminar. Să moa­ră. Medicina era biruită. Nu şi rugăciunea părin­te­lui Nectarie, care s-a încăpăţânat să creadă în vindeca­rea lui. Şi a izbândit. Acolo unde toţi doctorii din Atena spuseseră că nu se poate, acolo unde se descurajaseră chiar şi mama şi tatăl copilului, el, părintele Nectarie, cel cu rugăciune fierbinte, a reuşit o vindecare. Una mi­raculoasă.

Baldachinul cu racla Sfântului Nectarie, din insula Eghina

Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele şi mânăstirea pe care o refăcuse în doar câţiva ani. Măi­cuţa a crezut că adormise şi l-a atins uşor pe umăr. A tresărit. Se ruga. „Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare.” „Dar unde plecaţi părinte?” „La cer”.
Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viaţă. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar şi tot pen­tru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, şi mi­nunile care îi potopeau pe toţi din preajma lui. Pen­tru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, şi aici, şi dincolo, şi trăise mereu sus­pendat între cer şi pământ. Ca să le lege şi să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva uce­nice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Ri­zareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cu­minţi, la liturghie, în fiecare duminică, se spo­vedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca şi părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche şi părăsită în insula Eghina şi au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Riza­reios şi s-a aşezat definitiv la Eghina. Stareţă era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită în­tre timp monahia Xenia.

Prima minune

În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste şi fără favoruri, l-au aşezat alături de săracii pe care-i ajutase viaţa întreagă. Pen­tru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călu­găr sărman, unul care nu-şi putea plăti trata­mentul. A suferit mult în ultimele zile, dar şi-a con­tinuat misiunea. Le vorbea colegilor de sa­lon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăţia cerurilor, către care ştia că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea şira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şansă. Când Nectarie a trecut la Domnul, mai­cile au venit să-l schimbe în veşmintele arhie­reşti. Pentru că nu aveau unde să-i aşeze hai­nele călugăreşti, i-au dat jos vesta de lână nea­gră şi-au întins-o pe picioarele înţepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca şi cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămă­duit. Încet, a început să-şi mişte tălpile, apoi a fost coborât din pat şi a făcut câţiva paşi. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsufleţit al Sfântului Nectarie înce­puse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.

Plecarea

Vaporul de la Atena înaintează încet. La proră flu­tură un drapel mare, negru, vestind ultimul drum al pă­rintelui Nectarie. Îl aduc la mânăstire. Acasă. Insula e ticsită de pelerini. Cu vederea sa lăuntrică, străpun­gând vremile, el le spusese maicilor, încă din timpul vieţii – „În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală. Milioane de oameni vor veni să se închine, iar mânăstirea va deveni înfloritoare”. Şi cu­vintele se împli­neau. Cuvinte de sfânt.
La început, pe frun­tea părintelui Nectarie au apărut câteva bro­boane de mir. Erau ca picurii de sudoare, doar că răspândeau o mi­reas­mă aidoma celei descrise de sfinţi în rai. După zile întregi de stat în arşiţă, trupul îi mirosea ca şi cum ar fi fost îmbălsămat. Era viu şi l-au înmormântat aşa, de viu. La câteva luni, l-au dez­gro­pat. Gheara stricăciunii nu rosese din el. Era la fel ca înainte de a se muta la cer. Când i-au schimbat straiele arhiereşti şi a venit rândul en­gol­pionului, maicile au povestit că sfân­tul a ridicat uşor capul, lă­sându-le să i-l pe­treacă pe după gât.

Cu timpul, ves­tea moaştelor nepu­tre­zite şi izvorâ­toa­re de mir a început să se răspândească în întreaga insulă, iar apoi şi în Grecia şi, de aici, în întrea­ga lume. Pelerinii au în­ceput să vină cu va­poarele. Orbi, ciungi, şchiopi, bol­navi nenumăraţi, se revărsau pe strădu­ţele înguste, um­plând micuţa insulă cu murmurul rugă­ciu­nilor. Unii ple­cau vindecaţi. Mi­nuni năpraznice, des­pre care vorbeau şi medicii. Mai ales tămăduiri de cancer, boală care începea să secere tot mai multe vieţi, vieţi pe care sfântul Nectarie le putea răpi morţii. Oameni pe care-i reclădea. Dinlăuntru mai întâi, căci trupul e o oglindă a sufletului. Cei care nu se vindecau, plecau totuşi schimbaţi, transfiguraţi, dând mărturie de o uriaşă revărsare de har. Una cum nu se mai văzuse din vremea Mântuitorului. Una care să străpungă bezna veacurilor, luminându-le oamenilor viaţa, reaprinzându-le credinţa. Stareţa oarbă a Mâ­năstirii din Eghina, cuvioasa Xenia, l-a văzut cu duhul pe Sfântul Nectarie, chiar în ziua în care el îşi începea drumul spre cer, în spitalul din Atena. A intrat în curtea mânăstirii şi i-a spus – „Am venit să îmi iau rămas bun pentru că voi pleca. Bucuraţi-vă!”. De fapt, Sfântul Nectarie nu a plecat de aici. Niciodată. E cu noi, prin­tre noi, chiar când citiţi aceste rânduri. Aveţi încredere. Şi bucuraţi-vă!