Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci,pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători,spredesăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos
(Efeseni 2, 19-20 )
(Efeseni 2, 19-20 )
Dintre tentaculele inculturii, superstiţia pare să prindă cu ventuzele ei multe din sufletele românilor.
Mass-media nu conteneşte să prezinte ca formatori de opinie, indivizi pentru care superstiţia ocupă un loc de frunte în panteonul diverselor practici, ticuri verbale şi obiceiuri din ce în ce mai bizare.
Recent am urmărit un reportaj despre o ierarhie a superstiţiilor la români, în urma căruia pe primele locuri se situau „numărul 13”, „pisica neagră” şi „popa”.
Cu siguranţă că la fel de nocive sunt toate superstiţiile, însă cea legată de ghinionul adus de „tăierea drumului de popă” sau „întâlnirea cu popa”, sfidează orice logică.
M-am întrebat de ce preotul este identificat cu ghinionul? Curios din fire, în privinţa atitudinii superstiţioşilor, am întrebat pe ici, pe acolo, pentru a mă edifica în ceea ce priveşte cauza sau cauzele acestei asocieri nefireşti.
În primul rând mi s-a răspuns că preotul este slujitorul îmbrăcat în negru, iar negrul este simbolul morţi, al întunericului, chiar al Iadului.
Cu siguranţă că la fel de nocive sunt toate superstiţiile, însă cea legată de ghinionul adus de „tăierea drumului de popă” sau „întâlnirea cu popa”, sfidează orice logică.
M-am întrebat de ce preotul este identificat cu ghinionul? Curios din fire, în privinţa atitudinii superstiţioşilor, am întrebat pe ici, pe acolo, pentru a mă edifica în ceea ce priveşte cauza sau cauzele acestei asocieri nefireşti.
În primul rând mi s-a răspuns că preotul este slujitorul îmbrăcat în negru, iar negrul este simbolul morţi, al întunericului, chiar al Iadului.
Pentru alţii preotul este vestitorul morţii, căci el intră în casa unui credincios suferind pentru a-l împărtăşi, pentru ca, în concepţia acestora, bolnavul să-şi de-a obştescul sfârşit.
Pentru a demonstra contrariul, dar şi pentru a scoate în evidenţă caracterul generalizat al superstiţiei, am să istorisesc o întâmplare, al cărei subiect „ghinionist” am fost.
Era o zi frumoasă de sâmbătă, prin jurul prânzului. Terminasem la Sfânta Biserică oficierea celor două parastase din aceea zi şi mă îndreptam gânditor spre casă. Era forfotă mare pe străzile Piteştiului.
Ajungând în faţa „librăriei Eminescu”, văd o mulţime de oameni ordonată care se opreşte la vederea mea. Adus cu picioarele pe pământ din lumea gândurilor, constat că era o nuntă.
Nu mare mi-a fost mirarea să observ gesturile şi scălămbăielile unor oameni care, după participarea la căsătoria civilă a cuplului, se îndreptau spre Sfântul Altar, pentru a se bucura, împreună cu mirii, de Taina Sfintei Cununii.
Revoltat şi totodată atins în demnitatea preoţească, dar şi personală, mă apropii de adunarea nuntaşilor şi îi întreb de ce s-au oprit şi au făcut astfel de gesturi.
Naşul, un tip mai dezgheţat la limbă, luând cuvântul mi-a spus că preotul aduce ghinion, iar pentru a anula aceste afecte ale întâlnirii cu el, trebuie să faci anumite gesturi.
Atunci am întrebat nuntaşii, pe un ton mai glumeţ, care să ascundă amărăciunea ce mă cuprinsese: „Al cărui slujitor este preotul, al diavolului sau al lui Dumnezeu?”. Bineînţeles că răspunsul a fost cel adevărat, cel pe care-l doream: „Al lui Dumnezeu”.
„Bine, atunci, dacă preotul este slujitorul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ce reprezintă, Binele sau Răul, bunătatea sau răutatea?”.
Urmăream cu înverşunare să ajung la concluzia silogistică, nu pentru satisfacerea orgoliului personal, ci pentru a-mi împlini o datorie misionară. Şi de data aceasta răspunsul a venit conform adevărului: „Dumnezeu este binele„.
„Deci, am spus eu plin de mulţumire, preotul este slujitorul Binelui, după spusele dumneavoastră. Aşadar dacă este slujitorul binelui, atunci domniile voastre de ce îl consideraţi unealta răului, exponent al ghinionului?”.
Uimiţi de concluzia trasă şi treziţi din lumea superstiţiei, veselii nuntaşi au început a roşi şi a-şi da coate.
„Acum dumneavoastră unde mergeţi? I-am întrebat, vrând să pecetluiesc soarta superstiţiei acestor nuntaşi”.
„La Biserică, pentru oficierea Cununiei religioase, mi-a răspuns ginerele”.
„Şi cine, mă rog, este cel care oficiază Tainei Sfintei Cununii, nu tot un preot, un slujitor al lui Dumnezeu, al Binelui?. Deci dacă preotul este cel prin mâna căruia vi se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt în Taina Cununiei, oare el trebuie hulit sau cinstit. Sau nu crezi că mâna pe care acum ai scuipat-o, în faţa Altarului o vei săruta?”.
Ajungând în faţa „librăriei Eminescu”, văd o mulţime de oameni ordonată care se opreşte la vederea mea. Adus cu picioarele pe pământ din lumea gândurilor, constat că era o nuntă.
Nu mare mi-a fost mirarea să observ gesturile şi scălămbăielile unor oameni care, după participarea la căsătoria civilă a cuplului, se îndreptau spre Sfântul Altar, pentru a se bucura, împreună cu mirii, de Taina Sfintei Cununii.
Revoltat şi totodată atins în demnitatea preoţească, dar şi personală, mă apropii de adunarea nuntaşilor şi îi întreb de ce s-au oprit şi au făcut astfel de gesturi.
Naşul, un tip mai dezgheţat la limbă, luând cuvântul mi-a spus că preotul aduce ghinion, iar pentru a anula aceste afecte ale întâlnirii cu el, trebuie să faci anumite gesturi.
Atunci am întrebat nuntaşii, pe un ton mai glumeţ, care să ascundă amărăciunea ce mă cuprinsese: „Al cărui slujitor este preotul, al diavolului sau al lui Dumnezeu?”. Bineînţeles că răspunsul a fost cel adevărat, cel pe care-l doream: „Al lui Dumnezeu”.
„Bine, atunci, dacă preotul este slujitorul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ce reprezintă, Binele sau Răul, bunătatea sau răutatea?”.
Urmăream cu înverşunare să ajung la concluzia silogistică, nu pentru satisfacerea orgoliului personal, ci pentru a-mi împlini o datorie misionară. Şi de data aceasta răspunsul a venit conform adevărului: „Dumnezeu este binele„.
„Deci, am spus eu plin de mulţumire, preotul este slujitorul Binelui, după spusele dumneavoastră. Aşadar dacă este slujitorul binelui, atunci domniile voastre de ce îl consideraţi unealta răului, exponent al ghinionului?”.
Uimiţi de concluzia trasă şi treziţi din lumea superstiţiei, veselii nuntaşi au început a roşi şi a-şi da coate.
„Acum dumneavoastră unde mergeţi? I-am întrebat, vrând să pecetluiesc soarta superstiţiei acestor nuntaşi”.
„La Biserică, pentru oficierea Cununiei religioase, mi-a răspuns ginerele”.
„Şi cine, mă rog, este cel care oficiază Tainei Sfintei Cununii, nu tot un preot, un slujitor al lui Dumnezeu, al Binelui?. Deci dacă preotul este cel prin mâna căruia vi se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt în Taina Cununiei, oare el trebuie hulit sau cinstit. Sau nu crezi că mâna pe care acum ai scuipat-o, în faţa Altarului o vei săruta?”.
Majoritatea nuntaşilor au înţeles gravitatea superstiţiei şi mi-au promis că pe viitor vor manifesta faţă de preot o atitudine deschisă şi cucernică.
Interdicţiile pastoral – misionare impuse de vechiul regim clerului şi chiar persecuţiile acestuia, au hrănit coşul de gunoi al inculturii, unde au crescut din belşug aceste flori de mucegai ca fleures du mal.
Superstiţia, ca şi vrăjitoria, ghicitoria, spiritismul şi altele, sunt unelte prin care diavolul deformează adevărul, în vederea inducerii unei stări de incertitudine credinciosului, asemenea apei tulburate de unii braconieri pentru a prinde mai uşor peştii.
Pr. Nicolae Napoleon Dabu
Interdicţiile pastoral – misionare impuse de vechiul regim clerului şi chiar persecuţiile acestuia, au hrănit coşul de gunoi al inculturii, unde au crescut din belşug aceste flori de mucegai ca fleures du mal.
Superstiţia, ca şi vrăjitoria, ghicitoria, spiritismul şi altele, sunt unelte prin care diavolul deformează adevărul, în vederea inducerii unei stări de incertitudine credinciosului, asemenea apei tulburate de unii braconieri pentru a prinde mai uşor peştii.
Pr. Nicolae Napoleon Dabu
CategoriiFără categorie
