* Cel care ne nesocoteste, ne nedreptăteste si ne învinuieste, arde rana egoismului nostru ca să ne
facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătosim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem si
dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, si atunci ne va cuprinde pacea si
linistea.
* Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului si am aruncat-o asupra
mea, linistea mi s-a asezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul si am spus, acesta e de
vină si nu eu, atunci am simtit în mine supărare si amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine,
osândeste-te si spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare,
pentru că sunt plin de egoism, si de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ si
altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.
* Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin
patimi si cugete, si doctorul duhovnicesc o zăreste si începe să cerceteze pentru a găsi cauza.
* Dacă vrem să umilim patimile si pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie,
ceea ce porunceste Dumnezeu.
* Chiar si între soti, când se iveste scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când
un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, si se face foc si pulbere, si familia e aruncată în aer.
Ce trebuie să facem în această situatie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se
linistească, să se roage pentru celălalt, si astfel pacea va reveni.
Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe
viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experientă? Opreste motorul si lasă corabia să meargă după
cum o duc valurile. Si, când marea se linisteste, porneste încet motorul si astfel salvează si corabia si
echipajul. De aceea e nevoie de întelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane
egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, si încet-încet să meargă împreună cu valul,
să lase egoismul si strigătele celuilalt să se sfârsească si, când acela se va linisti, vor găsi rezolvarea
neîntelegerii. Asa trebuie să facă sotii în familie, si nu numai ei, ci în general oamenii din obste si din stat.
* Care este cauza certurilor, despărtirilor si divorturilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă
si Dumnezeu.
* Fără smerenie nici o lucrare nu împrăstie mireasmă. E ca si când am spune: “nici o mâncare nu
este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens.
Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumusete, pentru că nu are în ea continuturile potrivite, care vindecă.
Căci mândria este otravă, distruge totul, orice continut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveste, îl
anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare.
Dumnezeu le respinge pe toate.
* Fără să ai mândrie, nu-l poti judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea si
părintii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl
face pe om fiu al lui Dumnezeu“.
* Nimeni nu poate urca spre înăltimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează,
dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el,
slăbiciunile si neputintele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.
* Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câstigă smerenia. Vom
trece prin truda si cazna tăierii propriei vointe. Ne vom smeri cugetul si astfel vom urca spre înăltimi. Alt
drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălta. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi si neputinte,
si în acestea vom muri.
* Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu altii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul
nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină,
vedem că pricina îsi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieste în noi.
* Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotintei, a ironiei
celorlalti, atunci va rămâne în patimi, bolnav, si la sfârsitul vietii va vedea cu limpezime că nu a lucrat
cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm
încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.
CUV. EFREM ATHONITUL
