EFERM ATHONITUL-despre credinta si mantuire19 min de citit

* Cu cât te ostenesti mai mult, cu cât te nevoiesti mai tare, cu atât mai mare comoară îti aduni în
ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari
ispite.
* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinta, dispretul de sine, acestea îl clădesc pe monahul
adevărat, acestea sunt cununile vesnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe
Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieste monahismul, de aceea îi pune
pe cei din lume să nesocotească monahismul.
* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dintii puternici si
aduce sănătate si apărare; pe când
laudele sunt ca dulciurile care distrug dintii.
* Pentru ostenelile virtutii vom afla odihnă în cealaltă viată; truda aceasta este aurul care se adună în
cămările lui Dumnezeu; este sământa. Acum semănăm, după moarte vom secera si vom fi uimiti de
recoltă. Cu ostenelile si suferintele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.
* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; si în vreme ce ziua se pierde,
plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala si vom lua răsplată pentru silinta noastră.
* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor si dispretului?
* Sfintii Părinti s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putintă, pentru că stiau că vor găsi mai
multe bunătăti în cer.
* Viata de acum este ca un târg; toti schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câstige mai mult;
după ce se termină târgul, fiecare are câstig după cum s-a străduit.
* Silinta aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieste harul Său.
***
* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele si murdăriile din mare sunt
aruncate afară; marea se curăteste si devine linistită. Prin ispite se face curătirea, apropierea de
Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe
Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinta Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ată.
* Harul experientei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine si se face din
multumire si fericire; căci acest har pleacă peste putin timp, pe când harul experientei rămâne toată viata
omului.
* Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învătătură. Prin ispite se
dobândeste virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinta lui Dumnezeu, căci acestea sunt
mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur
toti avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care si-a făcut locas înlăuntrul nostru si nu vrem în nici un
fel să-l dăm afară si atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile
noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smeresti si Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui
păcat al egoismului, te faci si mai rău si atunci se ajunge la sinucideri, iesiri din monahism etc. De aceea
să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
* Judecarea este egoism; nu vezi greselile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înaintevederii
a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit si
numele i-a fost scris în cartea vietii întrucât nu i-a judecat pe fratii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a
fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.
* Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
* Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simtit harul, l-am atins. De
aceea trebuie să avem răbdare si să îndurăm cu nădejde ispitele“.
***
* Într-o scoală, unii sunt notati foarte bine, altii binisor iar altii sunt respinsi. Acelasi învătător,
aceleasi povete. E de vină învătătorul sau elevul? Elevul silitor citeste zi si noapte, se nevoieste, nu
doarme noaptea si astfel sporeste.* Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut si nu ni se va da; de
aceea, în fiecare minut din viată să facem lucrarea cea bună.
***
* Diavolul urăste mult schima îngerească, haina neagră, si o războieste; stie că monahii vor lua locul
pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea
îngerilor. De aceea turbează diavolul si îi face si pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.
* La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinti si făcători de
minuni; multi dintre ei au fost împărati, printi, episcopi, minti luminate.
* Cât trebuie să-i multumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în
asezarea monahală, dintre milioane de alti oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea
cinste?!
* Zic Părintii: dacă oamenii ar cunoaste slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viată, ar pleca
toti în pustie ca să se facă monahi. Iarăsi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmasului si
suferintele, nimeni nu ar fi plecat din lume.
* Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu si pentru a se mântui, Părintii au părăsit lumea si pe cele
lumesti si au plecat în pustie; si dacă atunci ar fi strigat: “Plecati din lume!“, când virtutea era mare, cu
atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere asa de cumplită.
***
* Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă
sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.
* Dacă oamenii ar cunoaste măretia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.
* Harul Domnului este acela care ne tine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu.
Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.
* Cu adevărat nespuse, nesfârsite, necuprinse cu mintea, necugetate si vesnice sunt bunătătile
Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinta, oricât de greu ar fi pentru a câstiga viata
vesnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viată fără de sfârsit.
* Bunătătile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase si de mare
cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.
* Din bucuria cerească si din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărătia lui Dumnezeu este
înlăuntrul nostru.
***
* Dacă ai smerenie, ai sfintenie si dacă ai sfintenie esti smerit.
* Dacă nu te slăveste Dumnezeu, slava oamenilor este desartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede fata,
ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.
* Adânceste-te în smerenia nesfârsită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a
îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă
pământul si pe oameni: “E cu putintă să-L vezi pe Dumnezeu si să trăiesti?“. Cu adevărat, cât de mare a
fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut si a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor
Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu
El. E atât de greu ca omul să se încline în fata acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se
nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însusi a arătat: smerenie nesfârsită, iubire nesfârsită si supunere
nemărginită.
Aceste trei virtuti sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.
* Smereste-te cât poti de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar
Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.* Cine esti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smeresti, să te
dispretuiesti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în fata
oamenilor si răstignit?
* Un monah s-a dus la un părinte sfânt si l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie asa de mare si
atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni si neputinte, sunt mai rău
decât toti“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă
când împăratul îl cheamă în capitală si se întâlneste cu ministri si generali, atunci vede că e un nimic, un
zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereste mai mult“.
* Smerenia este cea mai importantă dintre virtuti; când o dobândesti, vrăjmasul nu poate să te
lovească. Se dobândeste încet-încet, îti trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o
dobândesti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.
* După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteste sporirea noastră în viata
duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtutilor.
* Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbitarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia
nesfârsită si ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.
* Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îsi urăste fratele este ucigător de oameni).
Si nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieste.
* Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia si nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat
necesare pentru mântuire. Când te învinuiesti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smeresti, nu judeci
pe nimeni.
* Să existe între voi iubire sinceră si sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viată
duhovnicească.
* Dragostea către frati trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe
frati, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea.
Domnul a zis: “orice oferiti celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferti“. Gândeste-te acum: orice ajutor
îi aduci unui om sărman, Îl slujesti pe Însusi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din
lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe
sine lui Dumnezeu!
* Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e
să miluiesti un suflet care este vesnic si neprihănit!
* Părintii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâti, deci, unul pe altul.
* Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.
* Aducerea aminte de moarte sensibilizează constiinta, luminează mintea, arată drumul cel curat.
* Loveste fiecare cuget care vine să te ucidă: loveste-l cu tăisul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai
picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăti si dacă îl cauti, nu mai există.
* Prin risipirea mintii, diavolul se străduieste să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos
în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.
* E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămati, răniti sau omorâti, au pătit acestea din
cauză că nu si-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.
* Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe
dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la
jumătate. Asa si monahul si mireanul care nu-si spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciti, căci
nespovedind chiar si cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinati pe dinăuntru.
* Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea mintii. Risipirea mintii este păcat, este desertăciune
duhovnicească.
* Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeste-te
grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol,
însă dacă este lăsat asa, atunci apele vin cu sălbăticie si mătură totul în calea lor; astfel si cu cugetele, dacă
nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie si distrug totul.
* Risipirea mintii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta iti aduce în minte vreun chip
sau vreun lucru, izgoneste-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăti si adună ca un burete toate mizeriile,
aducându-le în suflet. Sileste-ti deci mintea să fie încontinuu în inimă si să se ocupe cu rugăciunea sau cudiferite alte lucrări duhovnicesti. Mintea s-a obisnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii,
adu-ti mintea ta în inimă. Opreste cu orice pret  risipirea mintii.
* Toate relele din om provin din risipirea mintii. Războieste-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în
locul ei vederile Sale (contemplatii, revelatii).
* Părintele meu, Iosif, îsi cerceta constiinta în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă
putere asupra lui, si apoi le izgonea.
* Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile si se iartă toate păcatele.
* Fereste-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi si pe tine, îl vatămi si pe fratele tău, pe care
îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simti că păcătuiesti, nu te spovedesti, si astfel în cartea
greselilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este
păcat; dacă murim pe neasteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba
noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănuntită si sinceră, de
vreme ce putem face o spovedanie curată?
* Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câstigat si ce am pierdut: si pentru fiecare
faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi însine
si să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom esua.

* Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii si amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit si suntem
toti ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalti, ca să ne întretinem unul pe altul cu dragostea si cu unirea
sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele
noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.
* Lui Hristos îi pare rău pentru noi si nu ne părăseste, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca
omul să se cumintească si să înteleagă că a gresit si să se întoarcă prin pocăintă pe calea dreaptă, pentru ca
iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea si izbăvirea noastră.
* Fără învătăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem
mântui.
* Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne
îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneste durerea. Pe noi de
ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste
nu putem face nimic. Iubire desăvârsită are acela care se vinde pentru aproapele său.
* Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lectiile cele mai înalte si
merge la facultate. Când ne facem plăcuti părintelui, ne facem plăcuti lui Dumnezeu.
Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.
* Unde există ordine si pace, acolo este si Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este si tulburare
sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este si diavolul.
* Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire si binecuvântare si atunci omul sporeste. De
aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială si după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de
folos pe calea duhovnicească.
* Apostolii si toti oamenii sfinti au asezat tot adevărul evanghelic pe credinta si neprihănirea vietii.
Nu poate exista viată crestină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe
care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preotie, altul în viata de familie, altul în altă parte. Acolo unde
l-a asezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână si să se nevoiască, ca să-L multumească pe Dumnezeu.
* Când Îi multumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui
Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.
* Câti în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câti au fost învinuiti si defăimati, înjurati si
îndurerati, câti au suferit de boli si de alte răutăti, ridicându-si crucea lor, au după aceea dreptul de a cere
învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea si să îndurăm suferinte, ca să căpătăm dreptul de
a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu asteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem si noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul
vesnic al sufletului nostru.* Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată si îl învrednicesc pe om să primească slavă si cinste
de la Dumnezeu.
* Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească si sufletească. Să
stăpânim bine gândurile noastre.
* Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată,
frumoasă si înmiresmată, frumusete si mireasmă va împrăstia.
* Să cugetăm mereu la ultima zi din viata noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.
* Diavolul întinde curse zi si noapte, sapă transee, adună materiale de luptă, si noi facem învoială cu
acest vrăjmas?
* Diavolul este uneltitor si viclean; zi si noapte e grăbit, se grăbeste să ucidă sufletul nostru; duhul
viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, si noi suntem nepăsători de mântuirea
sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmasul se străduieste să ne mănânce timpul,
zilele, lunile si anii nostri, până ce ajungem la moarte si atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe
cealaltă“, iar constiinta va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am tinut
legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase.
Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii si mergem într-acolo; vrăjmasul încearcă să ne convingă de
lucruri neîntemeiate si mincinoase. Si în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de
cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său,
prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.
* Când aici, pe pământ, prin lucrări si fapte bune curătim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să
treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.
* Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiti, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne
întristăm.
* Când lipseste rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.
* Crestinul care doreste să se mântuiască trebuie să-si schimbe gândurile si hotărârile, să se
străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumusetării exterioare si să se
înfrumuseteze pe dinăuntru.
* Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăintă, prin părăsirea vietii  păcătoase, prin
îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post si rugăciune, prin iubirea aproapelui, si atunci se va apropia, se
va împărtăsi si se va învrednici de viata vesnică. Însă cel care merge cu nerusinare să se împărtăsească
atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit si necurătit, acela nu are evlavie fată de ceea ce
primeste. De aceea nu este vrednic de viata vesnică, ci este vrednic de pedeapsă.
* Preotia este o mare treaptă, si prin evlavia pe care o arătăm către preoti Îl cinstim pe Însusi
Dumnezeu si harul Sfântului Duh.
* Dacă inima omului este curată, atunci si cuvintele lui vor fi cuviincioase, si diferitele miscări si
simturi ale trupului vor lucra după curătia si neprihănirea inimii…
* Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinta, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase,
sfânta spovedanie, sfânta împărtăsanie, ajutarea celorlalti pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, si
îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.
* Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduintei si al iubirii de oameni. Este plin de
iertare si milă, dar este si drept. Toate celelalte haruri au primit loc si înfătisare în viata noastră. Ne si
miluieste Dumnezeu, ne si îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu si-a arătat dreptatea,
pentru ca lucrarea iubirii si îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire,
toate aceste îndurări vor fi înlăturate si va lucra dreptatea lui Dumnezeu.
* Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reusi absolut nimic.
Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu,
omul conlucrează cu el si are mare câstig duhovnicesc.
* Nepăsarea, trândăvia si somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme si păseste prin viată ca
un robot, fără să simtă rostul si înclinatia omului.
* Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca crestinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece stie că
în felul acesta se înarmează cu o putere uriasă si îl dezarmează pe el.Înteleptii părinti au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin
încetarea nălucirilor, adică a împrăstierii mintii…

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments