Dinamica despatimirii: Andrei episcop de Alba16 min read

1. Credinţa
Atei convinşi sunt puţini. De multe ori cei ce se declară necredincioşi, de fapt, îşi
impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-şi trăi viaţa în neorânduială şi fără
nici o cenzură morală.
Din păcate nici credincioşii convinşi nu sunt foarte mulţi. În România majoritatea
covârşitoare a locuitorilor s-au declarat credin-cioşi. Este vorba, însă, de o credinţă
căldicică, care nu determină la acţiune. De fapt, la un moment dat şi apostolii i-au
cerut Domnului Hristos: „Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea
credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui
sicomor: Dezrădăcinează-te şi te
sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 5-6)
La acţiune duce o asemenea credinţă tare, credinţă lucrătoare, iar nu una teoretică. O
credinţă leşinată te face să trăieşti ca şi cum n-ar exista Dumnezeu.
O credinţă adevărată, dacă ai şi o judecată sănătoasă, te determină să trăieşti în
conformitate cu convingerile tale. Dacă eşti creştin, ea te determină să-ţi dedici viaţa
lui Hristos. Ea îţi spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existenţa Lui e tot atât
de adevărată ca existenţa ta. El este cu tine chiar şi în acest moment când citeşti. El
te doreşte să devii una cu El, iar scopul vieţii tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt,
nici nu eşti creştin adevărat decât în măsura în care îţi predai viaţa Lui.
S-ar putea să trăim cu impresia că aşa şi este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În
veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. (1) El a întins o
sfoară peste cascada Niagara şi apoi în faţa a zece mii de oameni a trecut de pe malul
canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulţimea a început să-i scandeze
numele: “Blondin! Blondin! Blondin!”
Victorios şi-a ridicat braţele şi i-a întrebat: “credeţi în mine?” Iar ei i-au răspuns întrun
glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut linişte le-a vorbit din nou:
“Mă voi întoarce din nou pe aceeaşi sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe
cineva în spate. Credeţi că pot face lucrul acesta?” Mulţimea a strigat: “Credem!
Credem!”
A continuat apoi: “Cine vrea să-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toţi se
codeau. În cele din urmă din mulţime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui
Blondin şi în următoarele trei ore şi jumătate Blondin a trecut cu el în spate pe malul
canadian. Unul din zece mii.
Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo şi au strigat:
“Credem! Credem! Credem!” Credinţă adevărată a avut însă numai o persoană. A
crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creştin, ci a avea curajul să-ţi pui viaţa în
mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.
Credinţa adevărată te determină la acţiune, te face să porneşti cursul despătimirii şi
să fii preocupat de viaţa spirituală. Despre o asemenea credinţă este vorba aici.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,
dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Sau, dacă ar fi să ne exprimăm
catehetic, credinţa este convingerea neclintită, formată în creştin prin harul divin, în
virtutea căreia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu. Această
convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e şi rezultatul căutărilor proprii,
a sbuciumului interior care se finalizează printr-o viziune limpede a sensului
existenţei.
Avva Pimen dă o definiţie pragmatică a credinţei. “Zis-a fratele: ce este credinţa?
Zis-a bătrânul: credinţa este a petrece cu smerită cugetare şi a face milostenie”. (2)
Cu alte cuvinte, a te implica în social. De fapt, lucrul acesta îl spune şi Sfântul Iacov:
“Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva
dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele
trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, este
moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17).
Credinţa o avem prin harul lui Dumnezeu, dar îşi face vizibilă prezenţa prin
conlucrarea noastră personală cu harul. Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu, este
purtător de har. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu”, spune Domnul Iisus Hristos (Matei 4, 4). Iar Sfântul Apostol
Pavel, întro logică imbatabilă, le scrie celor din Roma: “Şi cum vor crede în Acela
de care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de
nu vor fi trimişi?… Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul
lui Hristos” (Romani 10, 14-17).
Necreştinul auzind cuvântul lui Hristos primeşte un har pregătitor care-l determină
să se boteze. Iar creştinul botezat, dar ajuns indiferent din punct de vedere religios,
prin cuvântul lui Hristos primeşte harul care-l determină să se pocăiască, să se
convertească.
De fapt, Botezul ne oferă harul lui Dumnezeu, ne oferă credinţa care este o lucrare a
harului. “Credinţa, de care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după
Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos şi nu din
fapte”. (3) Dar credinţa îşi face vizibilă prezenţa prin conlucrarea noastră perso-nală
cu harul, această energie necreată izvorâtoare din Dumnezeu şi împărtăşită
oamenilor în Biserică. Toată viaţa virtuoasă nu e decât o desfăşurare a acestui
început pus de Dumnezeu. Nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci o
desfăşurare voită şi ajutată de noi. Înainte de a porni pe drumul purificării este
necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă. (4)
Şi dacă credinţa este o lucrare a harului lui Dumnezeu, să nu uităm că şi-n omul
căzut a mai rămas o licărire de har. Nici din cel căzut n-a dispărut chipul lui
Dumnezeu, ci s-a adumbrit. De aceea Mircea Eliade, cunoscută autoritate în ce
priveşte istoria religiilor, spune lucrul următor: „Sacrul este un element în structura
conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice
ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa
sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a
deveni om, înseamnă a fi religios”. (5) Adică a fi om înseamnă a crede.
Numai că această credinţă la care poate ajunge omul fără a auzi cuvântul lui
Dumnezeu, fără ajutorul revelaţiei, este o credinţă difuză. Această credinţă te
determină să accepţi că există un Dumnezeu care a creat totul, dar nu-ţi oferă
elementele necesare pentru a te mântui, pentru a înţelege rostul vieţii tale. La această
credinţă poate ajunge orice om.
Teologia Dogmatică şi Teologia Funda-mentală, în expozeul lor cu tentă scolastică
dar necesară, aduc o seamă de argumente pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu,
pentru a da un temei credinţei. În general se vorbeşte de cinci argumente:
argumentul istoric, argumentul teleo-logic, argumentul moral, argumentul
cosmologic şi argumentul ontologic. (6) Argumentul istoric deduce existenţa lui
Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu în timp şi spaţiu. Argumentul
teleologic, plecând de la ideea că orice lucru din lume are un scop precis, trage
concluzia existenţei unui coordonator. Argumentul moral pleacă de la constatarea că
există o ordine morală în om şi în afara lui, că omul are conştiinţă morală care
trebuie să vină de undeva. Această conştiinţă este glasul lui Dumnezeu din om.
Argumentul cosmologic pleacă de la un raţionament imbatabil: toate lucrurile au o
cauză, cauza primă fiind Dumnezeu. Argumentul ontologic pleacă de la realitatea că
omul, aşa cum afirma Mircea Eliade, se naşte cu ideea de Dumnezeu şi n-o
dobândeşte neapărat prin educaţie.
Nu vom stărui asupra acestor argumente, ci vom menţiona câteva afirmaţii ale
Sfintei Scripturi care spun acelaşi lucru. În cartea Dreptului Iov citim: “Dar ia
întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, şi păsările cerului, şi te vor lămuri; Sau
vorbeşte cu pământul, şi-ţi va da învăţătură şi peştii mării îţi vor istorisi cu deamănuntul.
Cine nu cunoaşte din toate acestea că mâna Domnului a făcut aceste
lucruri?” (Iov 12, 7-9).
Înţeleptul Solomon spune cam acelaşi lucru: “Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care
nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă
pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înţeleagă pe meşter”
(Înţelepciune 13, 1).
Iar Sfântul Apostol Pavel se foloseşte de argumentul cauzalităţii: „Ceea ce se poate
cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat
lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi,
adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”
(Romani 1, 19-20).
Toate aceste raţionamente întăresc credinţa în sufletul celui ce-L caută sincer pe
Dumnezeu. Cei ce sunt plini de ei înşişi şi consideră că au înţeles prin propriile lor
puteri toate lucrurile, nu pot ajunge la credinţă. Cuviosul Nichita Stithatul spune că
“tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când
sufletul nu poartă în el socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de
sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică aşa de mult
de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine”. (7)
Oamenii smeriţi, care se zbuciumă pentru a înţelege rostul vieţii, îl află pe
Dumnezeu pretutindeni, pentru că “Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc
trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni;
căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate”. (8)
Credinţa, primită prin har, trebuie întărită prin voinţa proprie. (9) Este clar, însă, că
Dumnezeu face începutul. De aceea L-au rugat ucenicii pe Mântuitorul, zicându-I:
“sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Iar omul adăugă voinţa proprie de a-L găsi pe
Dumnezeu, de a crede: “Începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este
chemarea cu credinţă a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci
El însuşi a zis: Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). (10) Se vede
limpede că în această frământare de a-ţi întări credinţa este nevoie şi de rugăciune.
Am dat mai înainte câteva citate din Sfânta Scriptură, din care reiese că observând
lumea înconjurătoare, folosindu-ne de cunoaşterea naturală, putem ajunge la
credinţă. Sfântul Isaac Sirul face în acest scop o dizertaţie întreagă. “Cunoştinţa
naturală, care este o deosebire între bine şi rău şi e sădită de Dumnezeu în fire, ne
convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa
produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune. Şi prin
aceasta se dă omului cunoştinţa duhovnicească, care este simţirea tainelor şi naşte
credinţa din vedere (contemplaţia) adevărată”. (11)
Aşadar credinţa este o cale de cunoaştere, şi încă cea mai sigură, pentru că se
bazează pe revelaţia dumnezeiască. În virtutea credinţei omul primeşte ca adevărate
toate cele cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ştiind că ele vin de la
Dumnezeu. Şi cu ajutorul acestor descoperiri ştie ce se va întâmpla cu el şi cu lumea
întreagă.
O cale de cunoaştere este şi filozofia. Numai că fiecare filozof îşi are sistemul său,
adevărul său. Iar cunoscutul filozof Petre Ţuţea spune că “mai multe adevăruri…
raportate la Dumnezeu este egal cu nici un adevăr”. (12) Întrebat dacă în tinereţe a
fost ateu, n-a negat, ci a răspuns: “Da. Şi când am avut revelaţia că în afară de
Dumnezeu nu există adevăr, că El e adevărul unic… Sau cum spune un gânditor
francez: “Dieu ou rien” – Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că, în
afară de Dumnezeu, nu există nici un adevăr, ci frânturi care se coboară din
măreţia şi eternitatea Lui pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face
istorie în etape”.(13) Iar concluzia limpede şi convingătoare, în ceea ce ne preocupă,
este următoarea: “Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional,
care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. (14)
O altă cale de cunoaştere ne-o oferă ştiinţele exacte. Ele lămuresc foarte bine
lucrurile în preajma noastră, dar nu pot pătrunde infinitatea oceanului de
necunoscute care ne înconjoară. Mi-a rămas întipărit în minte un aforism al lui
Lucian Blaga, din cartea “Pietre pentru templul meu”. Gânditorul stă pe vârf de
munte noaptea şi scrutează zările. În depărtare zăreşte contururi de sate şi oraşe… nu
le vede bine, dar le vede. Aprinde un muc de lumânare: dintr-o dată vede clar copacii
la doi paşi, dar mai departe nimic. Ştiinţele exacte aprind mucul de lumânare.
Credinţa pătrunde în oceanul necunoscut care ne înconjoară.
Calea de cunoaştere prin credinţă şi cea ştiinţifică nu se exclud, ci se completează. Sa
încercat, artificial, mai ales în perioada marxismu-lui-ateu, ca cele două să fie
prezentate ca incompatibile. Răspunsul la această încercare îl dă un strălucit
pedagog: “Marea criză prin care trece întreaga omenire pe urma celor două
războaie mondiale nu face decât să confirme pentru orice om cu simţ de răspundere
morală neviciat de ambiţii deşarte şi de interese meschine, marele adevăr că
tendinţele extremiste şi exclusiviste îndreptate spre desfiinţarea uneia sau alteia din
cele două forţe, prin care trăieşte universul, forţa spirituală şi forţa materială, nu au
alt efect decât pe acela de a tulbura adevărata pace dintre indivizii care alcătuiesc
umanitatea şi de a-i îndepărta de la fericirea la care fiecare generaţie are un drept
sfânt. Cu toată această criză acută, care a cuprins, ca niciodată înainte de aceasta,
întreaga omenire, eu nu disperez. Dimpotrivă, eu văd apropiindu-se zorii unor
vremuri de dezmeticire a capetelor astăzi prea aprinse, când spiritul şi materia vor
putea nu numai <coexista paşnic>, ci vor putea colabora în cea mai ideală armonie
<dând cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu>”. (15)
Vremurile de dezmeticire am vrea să credem că au venit acum, după căderea
comunismului. Din nefericire, însă, dacă materialismul dialectic şi istoric, ca
doctrină oficială de stat, a căzut, materialismul practic ia amploare. În societatea
post-modernă multă lume nu-şi mai pune serios problema credinţei. Problemele
legate de desfătările trupeşti şi de banii cu care şi le pot oferi sunt la ordinea zilei.
Este adevărat că la ultimul recensământ 86% din cetăţenii României s-au declarat
orto-docşi şi peste 98% credincioşi. Toate bisericile sunt pline în timpul slujbelor
religioase. Tragedia este, însă, că puţini dintre participanţi sunt mărturisitorii unei
credinţe puternice şi lucrătoare. Teoretic toată lumea crede. Peste tot asişti la
ceremonii religioase oficiate cu cele mai diverse ocazii. Nu lipsesc oficialităţile şi
personalităţile marcante. Întrebarea esenţială este, însă, ce înseamnă Hristos pentru
fiecare dintre ei?
Dacă intri într-un bar, sau în orice local, şi-l întrebi pe cel de lângă tine: “crezi în
Dumnezeu?” Probabil că îţi va răspunde: „Da!” Pe jumătate mort de beat, sau pe
punctul de a se lansa întro aventură amoroasă, îţi va spune totuşi că el crede în
Dumnezeu. Dacă, însă, i-ai pune întrebări legate de felul cum se răsfrânge credinţa
în viaţa lui ţi-ar răspunde mai greu. Pentru că el este un creştin cu numele şi nu cu
preocupările. A fi un credincios adevărat înseamnă a crede tot ceea ce spune
Mântuitorul. A fi creştin înseamnă a-L urma pe Hristos, a trăi în Hristos, a păzi
poruncile Lui.
Este adevărat că şi credinţa trece printr-un proces de creştere. Crezi în numele bun al
cuiva pentru că o persoană vrednică de încredere ţi-a vorbit despre acesta. Pentru a te
lămuri mai bine, începi să studiezi despre el, să citeşti ce a scris, să cauţi ce s-a scris
referitor la viaţa lui. Apoi, dacă eşti pasionat, ajungi să-l cunoşti direct. Relaţia
directă, pe care o aprofundezi, îţi aduce fericirea pe care o căutai.
Aşa se întâmplă şi în viaţa de credinţă. “Ea poate începe numai cu încrederea în
mărturia oamenilor care L-au cunoscut, au făcut expe-rienţa prezenţei Lui şi s-au
învrednicit de vederea feţei Lui. Aceasta înseamnă încredere în mărturia
experienţei, trăirii strămoşilor, a sfinţilor, a profeţilor, a Apostolilor. În continuare,
credinţa poate progresa în descoperirea şi cercetarea dragostei pe care o fac
evidentă lucrările Sale, intervenţiile Sale revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne
îndrumă spre adevăr. Astfel, credinţa se transformă în certitudine nemijlocită şi în
dăruire totală de sine dragostei Sale, atunci când ne învrednicim să cunoaştem faţa
Lui, frumuseţea necreată a luminii slavei Lui”. (16)
Acest proces de creştere a credinţei, de fapt, are loc concomitent cu despătimirea
noastră. “Cunoştinţa naturală”, spunea Sfântul Isaac Sirul, duce la credinţă. Credinţa
ne determină să avem frică de Dumnezeu şi să ne pocăim, începând drumul greu al
despătimirii. Finalul este “credinţa din vedere” sau contemplaţia. Întâi îl vedem „ca
prin oglindă”, iar în final “faţă către faţă” (1 Corinteni 13, 12).
Ajungând la o credinţă serioasă suntem conştienţi că Dumnezeu este de faţă
pretutindeni şi mereu. Când muncim, când ne destindem, când mâncăm şi chiar când
păcătuim El este prezent. Este de faţă şi ne vede, pentru că „Duhul lui Dumnezeu
umple lumea, El cuprinde toate şi ştie orice şoaptă” (Inţ. 1, 7).
Suntem conştienţi că Dumnezeu ne vede şi suntem tot atât de conştienţi că am făcut
multe lucruri rele pe care Dumnezeu nu le îngăduie. Şi atunci ne cuprinde frica de
Dumnezeu, care ne duce la pocăinţă. Aşadar credinţa este primul pas în viaţa
duhovnicească. Ea ne dă imboldul necesar pentru a acţiona, pentru a ne schimba
viaţa. “Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se
apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor
care Îl caută” (Evrei 11, 6).
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments